*mai demult, mă întrebam ce se întâmplă cu stelele care cad, unde se duc ele. dar acum ştiu că văpaia ce-a rămas în urma lor e tot ce contează.
poza lui, lipită de oglinda rece, s-a tranformat acum într-un cadavru.
o cafea neagră şi-o ploaie rece la fereastra cafenelei. stau la masa mea şi fumul de ţigară se ridică molcom. îmi simt obrajii roşii în toropeala din încăpere. toamna e plină de ceaţă, mi-e frig şi plouă. nimic nu mai vreau, azi nu mai sunt eu. mă pierd în chipurile obosite de la celelalte mese, în geamul aburit, prin care văđ copii venind de la şcoală. începe un cântec trist.
nimic nu vei ştii din câte voi avea de spus, în toamna asta mohorâtă, mai putredă decât cele care s-au dus. şi anii trec, şi frunzele se aud în geam şi-s precum ele. inima mea e-un cimitir cu gropi multe.
auzi ploaia ?
e-o tăcere grea, şi expresiile posomorâte din cafenea mă apasă. spune-mi de ce-i toamnă. de ce te chem în gol ?
prin fumul de ţigări şi miros de whisky, oamenii sunt pierduţi în vieţile lor. cineva deschide uşa, e frig de toamnă. şi-s singură, singură, singură.. într-un bar departe, străzile-s deşarte, plouate, pustii. umbrele cenuşii şi trecători grăbiţi. miros de frunze ude. vreme de beţie. eşarfe colorate. vreau să fiu doar eu, singură, printre atâtea chipuri. fără gânduri. fără dureri, fără nimeni. doar eu şi ceaşca de cafea amară. melancolie. delir. s-ascult pustiul şi oamenii zgomotoşi şi toamna.. şi ploaia de la geam, şi nimeni..de atâta vreme nu ştie de mine.
e târziu. n-am să mă mai rătacesc de acum încolo în nimic. e toamnă. e vreme de somn. de cearşaf rece, şi parfum de mandarine. e vreme de stat în camera mică şi-ntunecată, în zori de zi, trezindu-te cu ploaia din geam . e vreme de ceai, de copilărie, de scris, de iubiri pierdute. de parcul devastat cu frunze. e vreme de făcut dragoste, de tristeţi mute. de paltoane, de tuse, de plânset, de tine. e gol..
îmi vine sa râd fără sens. şi-i zâmbesc ostentativ tânărului ce mă fixează cu ochii de ceva vreme. nu-l văd bine, fumul îmi intră în ochi.
şi dacă atâta a fost, şi e târziu, şi ochii mei sunt goi, ştiu că eşti plecat pe veci. azi nu mă mai întorc acasă.
stau în cafeneaua cu visători ca mine, în care trec în nopţi tăcute, pe străzile Bucureştiului îmbâcsite... nu-ţi mai pot cânta, sufletul meu şi-a pierdut ecoul, sunt ani de-atunci. nu mai veni.
...căci nici un dor nu mi-a mai rămas, nu mai aştept pe nimeni, e frig, e iarnă, închide uşa.
