Copilărie, te salut.

Încet încep să văd viața mai clar, într-o lumină care altădată m-ar fi speriat. Aș fi refuzat-o, aș fi negat-o, aș fi ignorat-o complet pierdută în visele mele și o naivitate stupidă. Generatoare de deziluzii și durere.

Ceva s-a schimbat în mine pentru totdeauna. Poate au fost nopțile pierdute în angoase și întrebări fără răspuns. Poate au fost oamenii pe care i-am întâlnit, poate circumstanțele și poveștile trăite care m-au adus aici. Brusc, am deschis ochii și lumea mi-a părut altfel. Complet străină. Poate că o știam, dar refuzam să o văd și să o accept. Poate că am preferat până acum să trăiesc în bula mea și-n filmele mele, în vise, nevrând să mă adaptez la viață.

Dar a fost un drum lung și obositor. Şi în doar câteva zile s-a făcut lumină. Poate că a fost nevoie de ani ca doar în câteva clipe să se concretizeze această schimbare. Şi probabil vor fi din ce în ce mai multe schimbări. Nu știu de ce mi-a luat atât de mult...

Acum înțeleg mai bine oamenii. Înțeleg motivațiile din spatele acțiunilor lor, le înțeleg temerile și golurile.. și egoismul care e în firea tuturor.
Acum știu că întâi trebuie să te iubești pe tine orice ar fi. Nu ai cum să aștepți iubire din partea celuilalt dacă tu nu ți-o poți oferi. Nimeni nu te va salva, nimeni nu e dator să o facă. Singurul dușman al tău ești chiar tu.

Acum știu că trebuie să ai curaj pentru a trăi și singur. Că e nedrept să te agăți de ceilalți doar din cauză că ți-e frică de singurătate. Cel mai sigur mod de a avea relații sănătoase cu ceilalți este să ajungi să te cunoști pe tine însuți. Cât mai mult.. și să te iubești.

Acum știu că ceea ce credem și vedem, uneori, sunt doar proiecții de ale noastre, așteptări și atât. Creierul nostru se pricepe al naibii de bine să culeagă doar informațiile care îi convin. Apoi, când ne lovim de adevăr ajungem la disperare și iar îl negăm și deformăm realitatea.
Astfel, fugim. Fugim de noi înșine permanent în loc să ne oprim și să vedem imaginea de ansamblu, oricât de mult ne-ar răni.

Acum știu că iubirea nu seamănă cu aia din cărți și din filme. Acum știu că nu e suficient să simți și să crezi într-un mod stupid în destin, așteptând să se întâmple lucruri.. și că nimic nu e sigur. Acum știu că doi oameni pot privi în aceeași direcție și pot vedea lucruri complet diferite. Asta nu înseamnă că doar unul deține adevărul absolut. E complet greșit să-ți impui viziunea și să nu accepți și ceva diferit de tine.

Acum știu că o relație se construiește în timp. Că implică responsabilitate și asumare. Nu cum credeam cândva, în haos și lucruri venite de la sine. Oricât de stupid mi se părea cândva, dragostea se clădește în timp, se întreține. Aveam tendința să mă arunc și să distrug tot ce clădesc din frica de a fi părăsită. Şi să fug de implicare şi responsabilitate.
Acum nu mă mai tem că dacă voi avea, într-o zi, din nou o relație, voi fi rănită. Nu ai cum să te ferești de durere. Nu ai cum să fugi de suferință, creându-ţi suferință. Am învățat asta în mulți ani de când o ard singuratică.
Trebuie să ai răbdare. Şi maturitate. Şi curaj pentru a te lăsa iubit şi a te arunca în viaţă.

Acum ştiu ce vreau, într-un sfârșit.
Vreau să mai cunosc oameni şi să trăiesc clipe. Vreau să-mi satisfac nevoia insațiabilă de a trăi intens fiecare zi care vine, chiar dacă mă găsește tot singură.

Vreau să mă îndrăgostesc, în fiecare zi, de oameni, de clipe, de poveşti, de natură, de toate lucrurile care au existat vreodată şi care te fac să vibrezi.
Vreau să continui drumul spre mine însămi şi să mă găsesc în cele mai ascunse locuri ale ființele mele.
Vreau să întâlnesc oameni şi să am răbdarea de a-i cunoaște şi accepta chiar dacă sunt diferiţi de mine, chiar dacă nu au aceeaşi viziune despre viață.
Şi să fac toate lucrurile astea fără să îmi mai fac filme, fără să am așteptări prea mari. Fără să îi mai judec. Să încerc să privesc cât de obiectiv pot.
Să-mi asum fiecare faptă şi să accept că vor pleca într-o zi.
Să-mi accept fiecare trăire.

E armă albă, ochi de ambră în oglinda ei murdară

Când m-am trezit, azi-dimineaţă, razele soarelui intrau pe geam şi mirosea a primăvară. Şi m-a podidit plânsul. Eram aproape adormită şi amorţită. Îmi căutam ţigările şi puneam apa la fiert pentru cafea, dar sentimentul de primăvară m-a cutremurat pentru o clipă.

 Creierul meu a asociat acea imagine- primăvara care alungă iarna, soarele care topeşte zăpada, mirosul de noi începuturi şi posibilităţi cu o durere mută, neconsolată, din trecut, cu o primăvară care s-a stins în mine acum şapte ani... când Dor a plecat, când adolescenţa şi inocenţa şi-au luat rămas bun. Nici măcar n-am avut timp să asociez conştient acea imagine, că m-am trezit plângând. Şi lacrimile acelea mi-au făcut atât de bine! în razele soarelui care mă încălzeau.
M-am gândit atunci cât de stupid continuă oamenii să poarte cu ei răni adânci care probabil nu se vor mai vindeca niciodată. Pentru că nu mai au cum. Pentru că e prea târziu acum. Pentru că, undeva, în structura lor sufletească, la un moment dat s-a rupt ceva, s-a dezintegrat şi a rămas un gol. Un gol pe care îl vor purta mereu cu ei pentru că fac parte din ei, din esenţa lor, din sufletul lor fragil care a fost rănit cândva şi care n-a mai vrut să se vindece. 





Eram doar un copil când prima iubire m-a rănit atât de mult prin însăşi intensitatea pe care a avut-o, încât după şapte ani, încă mă trezesc plângând când primăvara îmi bate la uşă. Dor e doar un străin acum, nu-mi mai provoacă nicio emoţie, nicio tresărire, dar iubirea pe care am purtat-o în acele vremuri, probabil, nu se va stinge niciodată. Pentru că iubirea e în noi şi o putem găsi oricând dacă ne căutăm pe noi înşine. Ea nu va pleaca de aici niciodată.

You know you're in love when you can't fall asleep because reality is finally better than your dreams.

Hey, A

În noaptea asta am dat de o poză cu tine.

Erai atât de real, atât de actual încât pentru câteva clipe am avut senzaţia că eşti aici, în faţa mea, că mă priveşti cu ochii ăia ai tăi inteligenţi şi obosiţi, dar atât de vii.

Pentru un moment, parcă erai aici, bând vin cu mine şi fumând şi ascultându-mă aşa cum numai tu ştiai să o faci. Şi am tresărit... şi-am început să râd de propriile gânduri.

Şi să-ţi vorbesc.

A trecut un an de când te-am cunoscut şi am fost îndrăgostită de tine, un an care a trecut scârbos de repede.

Perioada aia a fost ciudată şi neverosimilă. Sentimentele mele pentru tine au fost un amestec de fericire şi durere, un amestec de întuneric şi lumină. Tu m-ai făcut să simt. Poate o să râzi, dar mă simţeam mai specială pentru simplul fapt că îmi acordai atenţie, mai bună cu mine însămi. Tu mi-ai redat viaţa. Şi n-o să uit asta niciodată, oricâţi ani ar trece.

Parcă mă trezisem din somn şi eram ameţită. Eram ca în starea aia între vis şi realitate, între somn şi trezire. Mahmură şi ameţită, mă împiedicam.  Şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Şi trebuia să îmi fac curaj şi să mă adaptez la realitatea actuală.

Şi erai tu, în faţa mea, trezindu-mă uşor uşor şi făcându-mă să am chef să trăiesc din nou. Şi să fiu eu însămi, să mă accept orice ar fi, oricum aş fi... Să nu mai fug de mine. Să mă caut şi să mă regăsesc întreagă. Să-mi doresc să trăiesc mai mult decât şi-a dorit vreodată cineva să trăiască.

Tu ai ştiut să mă asculţi. Aveai un talent incredibil să-l faci pe om să se simtă important, să-l faci să creadă că singurul moment care contează e clipa aceea, unică şi irepetabilă. Ştiai să-l accepţi şi să empatizezi cu el, oricât de diferit ar fi de tine. Părea că ai toată răbdarea din lume pentru a cunoaşte pe cineva de la zero. Şi asta implică un anumit nivel de inteligenţă. Cu toate slăbiciunie tale, eu am văzut acea parte frumoasă din tine şi atât de rară.

Oamenii se simţeau acasă lângă tine. Ba chiar regăseau părţi din ei negate sau uitate. Se descopereau.

Cred că atunci când îţi aminteşti de cineva, îţi aminteşti de acea stare pe care el ţi-a creat-o. Pentru fiecare om simţim ceva diferit şi de neînlocuit.

Când îmi amintesc de tine simt un fel de nostalgie şi fericire tristă, simt mirosul de flori de primăvară şi de libertate şi de fum de ţigară. Simt miros de zăpadă şi de noapte şi de noi începuturi. Tu mi-ai fost un fel de început şi sfârşit. Şi simt emoţie.

Cred că rar se întâmplă să întâlneşti oameni care să te facă să vibrezi, să nu te plictiseşti niciodată şi să te simţi cu adevărat viu. Restul, fac parte doar dintr-un decor, din somnul tău adânc care nu-ţi provoacă reverii.

..................

...Ştiu că n-o să te mai văd niciodată. 

Ştiu că n-o să mai plec în noapte, agitată, urcând în taxiul care mă duce la tine.

Ştiu că n-o să mai fi niciodată în faţa mea, zâmbindu-mi în singurul moment care contează.

Ştiu că n-o să mai bem o bere  şi n-o să mai fumăm şi n-o să mai râdem isteric în timp ce oamenii normali dorm.

Ştiu că n-o să te mai apropii niciodată de mine ca să mă săruţi şi că n-o să-mi mai tremure mâna pe ţigară, scrumând pe masă.

Ştiu că n-o să mă mai atingi, n-o să mă mai exciţi, n-o să mă mai ameţeşti, n-o să mă mai derutezi.

Ştiu că n-o să te mai privesc fix, uitând de tot ce există pe lume.

Ciudat, dar încă am vocea ta impregnată în timpane. De atâtea ori, vocea oamenilor se uită prea uşor.

Ştiu că detaliile astea neimportante, dar atât de vii, se vor pierde în timp.

Ştiu că n-o să te mai iau niciodată în braţe, ca atunci când te arunci în mare şi vrei să opreşti clipa în loc. Ştiu că ţie nu-ţi plăcea, dar nu ştiam cum altfel să-mi potolesc setea şi dorul permanent de tine. Simţeam că refugiul meu e în braţele tale.  Tremuram, mă sufocam, eram dependentă, nu-mi găseam locul. Eram ca o drogată infectă.

Şi mă aruncam... eram în braţele tale, dar golul ăla cumplit tot rămânea.

Ca şi cum oricât ai alerga după fericire, n-o vei atinge niciodată. Cred că asta facem o viaţă întreagă. Alergăm după clipe şi nu prindem niciuna. Ne găsesc ele pe noi. Fericirea e doar de ocazie, o clipă sau două şi nu-ţi dai seama de ea decât abia atunci când a trecut. Restul e doar o căutare haotică pentru a-ţi găsi liniştea şi împlinirea. Acel ceva care să te facă să stai definitiv într-un loc, fără să mai vrei altceva. 

Ştiu că mi-ai spune că e un bullshit. Că gândesc prea mult, că poate d-aia nu sunt fericită. Că mă complic. Dar viaţa înseamnă stări. Viaţa e atât de frumoasă în toată mizeria ei. În toată nebunia ei. Suntem atât de nebuni şi de nefericiţi

şi de infiniţi.

Eram în braţele tale, dar nu-mi potoleam setea. Era un zid prea mare.

Cu sentimentul ăsta ciudat am rămas.

Drumeş mi-ar fi spus să nu sorb prea însetată din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei cu atât îţi creşte setea.

Cred că porţi şi tu în tine golul ăsta infect. Cauţi mereu să trăieşti experienţe noi în zilele care se scurg la fel. Şi cu cât le găseşti cu atât mai mult vrei altele. Şi nu-ţi poţi umple golul, orice ar fi, la naiba!

Pot să spun că m-am îndrăgostit din nou. Dar nu mai am curajul pe care-l aveam odinioară de a închide ochii şi de a mă arunca în necunoscut. Nu mai am energie, prefer să dorm şi îmi planific orice. Mi-e scârbă de incapacitatea mea de mă arunca în viaţă.

Acum ştiu clar cum s-au petrecut lucrurile aievea. Acum când privesc detaşat, la un pahar de vin, în noaptea asta de sfârşit de iarnă, scriindu-ţi. 

Poate că au fost momente în care te-ai ofticat că sunt aşa fraieră. Poate chiar te-ai enervat că-mi fac filme stupide în loc să privesc realitatea drept în faţă. Dar aşa suntem toate când ne îndrăgostim. Parcă tocmai ce ne-am trezit din somn şi încă trăim într-un vis. Deformăm adevărul şi credem doar ce vrem să credem.

Nu-mi pare rău că te-am cunoscut, A. Sper că eşti bine. Am vorbit cu tine în noaptea asta aşa cum îţi iei la revedere de la un vechi prieten. Ca şi cum ar fi ultima oară acum. Ca şi cum ai fi fost aici, zâmbindu-mi şi ascultându-mă. Era absolut necesar să-ţi aştern gândurile astea pentru a te lăsa să pleci definitiv.

Noapte bună, A.

“You’re amazing. Never forget to dream and breathe.”

Sunt tristă. Dar viaţa e frumoasă cu toată nostalgia ei, cu tot întunericul şi cu toată lumina. 
Oriunde te-ai duce, te vei găsi pe tine. Multe din întâmplările şi oamenii care îţi apar pe drum sunt doar fantome din trecut, alter ego, proiecţii ale tale care se repetă la nesfârşit ca într-o buclă.
Nu poţi să vezi cu adevărat oamenii decât prin prisma a ceea ce eşti tu.

Uneori, simt că mă învârt în gol, în derivă, şi simt cum cad, şi nu e nimeni care să mă prindă. E doar un hău imens şi multă ceaţă. Dar apoi îmi amintesc că n-am cum să mă pierd căci voi găsi mereu drumul înapoi spre casă. Îmi amintesc că tot haosul şi dezordinea din viaţa unui om apar pentru a aşeza lucrurile, aşa cum ar trebui ele să fie.
Sunt momente pe care aş vrea să le iau cu mine, să opresc timpul în loc şi să le fac eterne. Să rămân acolo, în clipa mea magică, singura care contează. Dar viaţa înseamnă stări... şi ele odată trăite vor fi mereu în tine, oriunde te-ai duce, orice ai face, vor dăinui veşnic în esenţa ta.






Sunt clipe care mă fac să tresar, care ştiu că îmi vor rămâne întipărite pe retină, zile care nu vor mai veni niciodată... Şi în care nu pot fi prezentă, nu cu adevărat, nu cum ar trebui. Clipe în care parcă amorţesc... în care creierul meu insistă să se fixeze pe alte detalii, departe de realitate, departe de lucrurile care îl cutremură.

Sunt momente de euforie, în care inima îmi bate gata să-mi sară din piept, în care nu mai am stare.. şi care vin mereu cu o tristeţe copleşitoare ce nu mă lasă să mă bucur, ce nu mă lasă să le cuprind, să le respir, să le simt la adevărata lor intensitate.. Clipe care parcă trec pe lângă mine. Orice fericire vine cu o nostalgie gata să suprime tot. E ca atunci când eşti beat şi vrei să te trezeşti mai repede la realitate. Nu înţelegi ce se întâmplă cu tine, nu mai suporţi starea aia dubioasă de extaz şi vrei să te întorci în locul tău de confort, la adăpost.. Acolo unde nu mai ai ce să pierzi pentru că nu mai aştepţi nimic. Unde nu mai tremuri de nerăbdare. Unde nu poţi să cazi pentru că eşti deja jos... acolo unde nu mai există frică. Dar nu e rău să te temi, înseamnă că încă mai simţi, că încă mai trăieşti totul ca şi cum ar fi prima oară... şi asta e tot ce contează. Trebuie să înveţi şi să accepţi că eşti fericit, chiar dacă...




Trebuie să înveţi să-ţi accepţi orice trăire. Să-ţi permiţi să fii aşa cum eşti de fapt fără să mai fugi de tine.
Să accepţi şi ceva diferit , să vezi binele din oameni, să-i asculţi căci orice om are o poveste de spus, să ai răbdare să-i cunoşti de la zero. Să dai tot ce e mai bun din tine fără să-ţi fie teamă că vei pierde ceva. Să-ţi accepţi greşelile şi să înveţi din ele, să-ţi accepţi vulnerabilitatea şi să mergi pe drumul tău, muncind pentru visele tale.



Uneori întâlnesc oameni care mă trezesc la viaţă, care mă fac să mă simt vie.
Simt din primul moment că există acel spaţiu magic dintre noi care ne reuneşte oriunde am fi... oameni care îmi invadează visele, îmi taie respiraţia, îmi cutremură lumea, îmi schimbă reperele, oameni care îşi lasă amprenta în mine. Dar mă gândesc apoi că într-o zi vor fi doar o amintire, înceţoşată şi înfrumuseţată de vreme.. că vor dispărea în negura timpului ca şi cum n-au existat niciodată. 
Dar îmi amintesc că important e cu ce rămâi în urma lor. Ce au schimbat în tine. Şi că orice iubeşti e o întoarcere la tine însuţi.

Right now we are alive and in this moment I swear we are infinite.

Iubirea mea, tu te-ai născut din lipsa iubirii de sine. Tu ești zămislită din traumele, golurile și rănile mele.

Tu nu mi-ai putut răspunde pentru că tu ai fost umbra mea. Dorința sufletului de a se iubi și prețui. Ai fost lupta pe care a trebuit să o duc cu proprii demoni pentru a iubi lumina.

Tu ai fost născută din război purtat în suflet și doar pe timp de furtună ți-ai găsit sensul...

Te-am visat, iubirea mea bolnavă, la început, când te pregăteai să mi te strecori în viață. Veneai în zbor, și parcă aveai aripi și mă apărai de ceva anume. Ai coborât lângă mine, după acea luptă, și ne-am așezat la o margine de drum. Am discutat ceva de care nu-mi amintesc, cred că am făcut o înțelegere sau ți-ai cerut iertare pentru ce avea să urmeze, apoi m-ai luat de mână și am traversat un tunel. Dincolo de el se făcuse iarnă și toate din jur erau acoperite de gheață. Un alb nesfârșit, veșnic... trandafiri înghețați, natura fără viață... Nu-mi mai amintesc dacă a mai venit primăvara. Sunt ani de când te-am visat prima oară, dar, totuși, parcă am văzut soarele. Și eram singură. Tu nu mai erai când soarele topea zăpada de pe trandafiri.

Îți mulțumesc pentru lecțiile pe care le-am învățat de la tine. Tu ai fost imaginea nesănătoasă și inconștientă a bărbatului ideal, o umbră cu care a trebuit să mă lupt pentru a mă vindeca, pentru a nu mai iubi doar când mi-e dor, pentru a accepta iubirea reciprocă.

Ciudat, dar nu am mai iubit pe nimeni atât de intens și de nebunește. De fapt, nu e ciudat deloc... Am avut nevoie să-mi fie foarte frig pentru a putea iubi atât de total și pentru ca această iubire să mă transforme. 

Dragostea mea pentru tine e nepământească și m-a apropiat de mine însămi și de Dumnezeu. Datorită ei, am învățat ce înseamnă rugăciunea și să oferi fără să-ți dorești ceva în schimb sau să nu mai oferi atunci când darul tău nu e dorit. Datorită ei, mi-am conștientizat mai bine slăbiciunile și am renunțat la egoism. Nu voi mai fi niciodată cea care am fost înainte și nici nu mai pot fi atrasă de întuneric. Iubirea mea pentru tine transcende ego-ul, dorințele, visele, timpul... Nu vreau decât să fii fericit și să evoluezi frumos. Nu mai simt aceeași teamă pe care o simțeam înainte, de a te pierde, de a nu reuși să te învăț lucruri, de a nu reuși să te fac să mă cunoști sau de a nu mai avea clipe. Nu putem pierde pe nimeni, nu putem cere iubirea și nici nu putem preda lecții cu forța. Sunt doar recunoscătoare pentru timpul petrecut împreună, pentru că datorită ție sunt un om mai bun. Și pentru iubirea care îmi umple inima fără a mai cere ceva în schimb. 

 

Deși mai sunt momente în care rana neiubirii sau a ego-ului rănit mă face să plâng, nu mai aștept să mă iubești. Pentru nimeni și nimic nu se merită să ne pierdem într-o suferință îndelungată, îmbolnăvindu-ne sufletul. Misiunea noastră se încheie în momentul în care înțeleg că nu am nevoie de iubirea ta pentru a mă iubi pe mine. Nevoia egoistă de a fi iubit de cineva (cerința ego-ului) și iubirea de sine (dorința sufletului) nu pot conviețui împreună. Iubirea umană cere și așteaptă, pe când iubirea cerească, prin Dumnezeu, e iubire pură, necondiționată.

Te iubesc, suflete, așa cum mă iubesc pe mine, te iubesc până la lacrimi și dincolo de ele, te iubesc acum și pentru totdeauna.