În momentul ăsta, jur... chiar suntem infiniţi.

Am descoperit Rezervaţia Unicornilor de Cristina Nemerovschi, partea finală a controversatei trilogii "Sânge Satanic."
M-a atras ceva spre ea. Am comandat doar ultima carte pentru a-i simţi finalul, nefiind convinsă că voi vrea să citesc întreaga trilogie. Aşa că am început cu ultima...

Am fost sceptică la început. Adevărurile spuse în carte sub o formă brutală- care te buşesc fără milă de realitate- limbajul şi acţiunile personajelor m-au determinat pentru o clipă să las cartea din mână şi să mă îndepărtez de ea cu teamă şi repulsie.
Dar n-am putut. Am încercat senzaţia aia tâmpită în care fugi de lucrurile care te atrag cu adevărat şi care te sperie totodată, dar din care ai atât de multe lucruri de învăţat... pentru că îţi acoperă acel loc gol din tine.




M-a lovit, mi-a arătat în oglindă acele părţi din mine reprimate, ascunse, ignorate; mi-a dat un şut în fund ca să mă trezesc şi să nu mai stau în loc. Mi-a resuscitat o parte din mine care intrase în comă de atâta vreme, încă din adolescenţă. Uitasem că adolescenţa există şi ca stare, că poţi purta în tine acea nebunie până la sfârşit. Şi că e greşit să nu o faci.
Uitasem că viaţa este mai mult decât simple întâmplări, că înseamnă stări. Şi că asta e tot ce contează.


Mi-am regăsit în M. o parte uitată din mine. M-am regăsit în introspecţiile lui, în rebeliunea şi filosofiile lui de viaţă. L-am condamnat, l-am detestat, m-am ataşat de el.

Am conversat cu mine citind această carte.. ca şi cum aş sta de vorbă cu un prieten vechi.
Am trăit cu personajele şi am râs cu poftă o dată cu ele, am fumat ultima ţigară cu M., am băut o bere cu A. şi-am râs de căciula lui cu măgar şi de reflecţiile lui pseudo-filosofice. Am fumat un joint cu R. şi ne-am aruncat în mulţimea de oameni beţi din club.
 Am intrat în universul lor şi pentru o clipă am simţit că ele chiar există, în România actuală, şi că ar putea fi oricine de pe stradă... chiar dacă acţiunile lor erau atât de reprobabile şi chiar neverosimile, ele totuşi reflectau într-un mod crud realitatea. Asta înseamnă o carte bună- ca personajele ei să-ţi pară atât de vii, atât de actuale şi să trăieşti o dată cu ele. Să respiri o dată cu ele. Să te schimbi o dată cu ele.
Să mişte ceva în tine.
Şi la sfârşit, când întorci pagina şi o vezi goală, să spui fuck, credeam că mai e,
de ce nu mai e..
Şi să simţi un gol în stomac.



Neagră şi eternă- cum spunea M. despre R.- aşa este şi senzaţia pe care ţi-o lasă cartea la sfârşit. Parcă te pierzi din ce în ce mai mult în întuneric pentru ca apoi să găseşti lumina. Şi să-ţi fie dor de nopţi. 
De nopţi în care tremuri de frig şi de nopţi în care vrei să plouă pentru că te sufoci. De nopţi tăcute şi de nopţi în haos. De nopţi albe, încremenite, apăsătoare, în care nu ţi-e frig, nici cald, în care te lupţi cu angoasele în timp ce oamenii normali dorm.
De nopţi îngheţate pe cheiul Dâmboviţei cu o sticlă de votcă, aşteptând Crăciunul tău trist.. în care visezi la nopţi fumate în briza sărată din Vamă, aşteptând soarele tău mahmur. De nopţi ploioase de noiembrie în care te ascunzi sub o pătură şi începi să visezi.
De nopţi tăcute care miros a singurătate şi-a frig, în care vrei să fii doar tu cu tine...
şi nopţi în care cauţi turbat prezenţa oamenilor care au trecut vreodată pe aici şi şi-au lăsat definitiv amprenta în tine.






...Neagră ca toate amintirile şi ca toate obiectele care nu există de fapt, ca viziunile care aduc nebunia în miezul nopţii, dar şi în zilele fără speranţă. Poate că nu avea să mai plece niciodată de aici.
- Da, va rămâne.


Nu multe au fost cărţile care mi-au intrat pentru totdeauna în suflet şi care au schimbat ceva în mine. Cartea asta mi-a dat la o parte un văl de pe ochi, m-a determinat să am mai multă încredere în mine şi în concepţiile mele, să ies din casă, să am din nou chef să trăiesc şi să trăiesc intens, fără să mă mai plafonez în monotonie şi uitare. Să vreau să fiu eu- tot ce aş putea fi vreodată. Să risc, să fiu eu însămi, fără măşti, fără teamă, fără limite, fără preconcepţii.. căci doar aşa poţi simţi lucrurile în profunzimea lor, să te adânceşti din ce în ce mai mult în tine, în esenţa ta. Să simţi cu intensitate fiecare întâmplare, fior, amintire, persoană care ţi-a perindat sufletul. Să te simţi. Să fii prezent şi să te agăţi obsesiv de viaţă, să nu te uiţi pe drum. Să laşi urme.
 Să fii liber căci libertatea nu se află în afara ta ci în tine... Căci doar fiinţele cu adevărat libere pot schimba lumea. 


E un roman tulburător care lasă ceva în urmă şi pe care nu poţi să-l uiţi. Pentru că devine parte din tine. Îţi bântuie visele, îţi creează insomnii şi lumi mai frumoase, îţi spulberă certitudini, te eliberează. 
Te urmăreşte oriunde te-ai duce şi se agaţă cu disperare de tine. Să nu uiţi.

.......................

“A: Ştii, e naşpa rãu când ajunge pizda de lângã tine sã te citeascã… Nu-mi place, deloc nu-mi place. Te face trist de tot… cã ştii cã o sã-ţi parã rãu dupã ea ca dupã un prieten.” 

 “M: Da’ ce, tu vrei acu’ sã te desparţi de Tara?” 

“A: Nu, coaieee, de ce sã mã despart…”

“M: Pãi atunci, de ce zici cã o sã îţi parã rãu dupã ea?”

“A: Zic şi eu aşa. Ştii tu, pânã la urmă, orice om pleacã. Într-o bunã zi, orice ai face, orice om pleacã undeva. Unde are el treabã.”