...Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. e credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi... Marile speranţe, Charles Dickens
.. aş vrea să înţeleg unde îmi e locul, căci am pierdut demult drumul spre casă. mă doare capul şi cuvintele îşi pierd forma. tremur de nerăbdare să-mi aprind o ţigară şi-ncep din nou să-ţi scriu. nu ştiu de ce o fac.
nu ştiu cât timp a trecut. poate ani buni, poate doar ore, poate câteva toamne. noţiunea timpului nu o mai am. am continuat să exist accidental, încercând să iubesc zâmbete la voia întâmplării. am continuat să-ţi scriu, să te visez prin baruri printre fum şi muzică proastă, imaginându-mi că pe uşă trebuie să apari tu din clipă în clipă. am continuat să mă trezesc plângand la mese printre oameni necunoscuţi, să-i îngenunchez mării urlând cu faţa spre cer. să le zâmbesc străinilor şi să plec din viaţa câte unei iubiri pasagere. am continuat să mi se pară că te văd pe stradă, să dansez beată şi să te strig pe nume. să mi se închidă uşile în faţă şi să cobor la următoarea staţie, ca să dau întâmplător de tine. ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea noastră, nici a destinului.
..dar drumul ăsta a fost plin de emoţii, de neprevăzut, de lucruri uimitoare, ce mi-au întregit sufletul.
îţi aminteşti de mine ? mi-ai citit vreodată scrisorile ? am fost mereu aici.. te-am văzut zilele trecute. stăteam pe loc şi-mi căutam ţigările prin geantă. am ridicat privirea, nu ştiu prin ce proces uimitor al intuiţiei mele, şi te-am văzut printr-o mulţime de oameni, cum te îndreptai spre mine. mi-am luat privirea şi-am continuat să caut, să ignor, căci nu de puţine ori imaginaţia mi-a jucat feste. îmi părea atât de ireal să te văđ chiar în clipa aceea, nepregătită, şi totuşi atât de firesc, de logic.. ca şi cum ai fi fost mereu acolo. ca şi cum ştiusem de când coborâsem din maşină. mi-a fugit pământul de sub picioare, erai lângă mine, real, şi tot o fantasmă mi-ai părut. te-am fixat cu privirea, iar cuvintele nu-şi mai aveau rostul. eram doar nişte cunoştinţe vechi, dar în ochii noştrii stinşi, parcă, se citea totuşi că, cândva, într-o altă viaţă poate, când eram copii, eram totul. am reuşit să-mi găsesc pachetul de ţigări abia când ai plecat.
..nu ştiu de ce ţi-am scris din nou în noaptea asta. am ochi goi, obosiţi, şi cearcăne adânci. sting ţigara nervos -am să mă las cândva-, şi mă privesc în oglinda murdară, şi mi-s străină.. nu ştiu de ce ţi-am scris, fantomă a visurilor mele. eşti o imagine neclară, ambiguă, venită dintr-un trecut îndepărtat, nici nu mai ştiu dacă ai existat cu adevărat. voiam să-ţi scriu că sunt fericită alături de un necunoscut apărut brusc în viaţa mea. lasă-mă să-ţi zic că iubesc din nou... dar că la tine, copile, mă voi întoarce mereu în clipe ca acestea. lasă-mă să-ţi zic că mi-am găsit liniştea, că mi-am găsit marea, şi toamna.. deşi drumul spre casă încă nu.. mai am un pic. îmi amintesc destul de rar de tine.
