mă uit pe fereastră şi nu mai văd nimic. vântul adie uşor în geam, e gri, şi-o vară cum n-a mai fost.. tu ai devenit o amintire îndepărtată, ambiguă, poate înfrumuseţată de vreme. nu mai am nici o resursă în mine, focul ăla lăuntric s-a stins astăzi, din lipsă de idealuri.
am ajuns ca acei zombii din tramvaie. nu mă mai inspiră nimic când privesc pe geam, mă uit în gol şi-aştept s-ajung acasă.
afară-i vară, dar undeva în mine-i toamnă. târzie. ploioasă. goală ! lugubră. nu mai ştiu să plâng, să râd, să trăiesc. sunt doar o mediocră fără simţiri, fără amintiri. sunt prea obosită să-mi amintesc de ele.
aş vrea să pot să mă eliberez, dar libertatea pentru mine nu mai există. patetic, credeam cândva că liber eşti când poţi face ce vrei, făra ca cineva să te condamne. când poţi fugi unde vrei, fără să fii legat de nimeni şi nimic.
... dar libertate e când ajungi acasă şi eşti întâmpinat cu-n zâmbet, când poţi să iubeşti pe cine vrei, când cineva îţi poartă de grijă, te ceartă, ţipă la tine, te sufocă. îi pasă.
...lanţurile nimiciţiei, pustietăţii depline în care am căzut, mă încătuşează. mă omoară încet încet.
mi-e tare frig.
...nu căuta fericirea în lumea prea mare, n-o vei găsi. găseşte-o în tine. în valurile mării ce răspândesc nisipul, în vântul ce adie-n pădure, în asfinţit. în zâmbetul lui. frumuseţea eternă. într-un surâs. într-un vis. ia un pahar de vin şi închină-l lunii, căci luna te va căuta poate, zadarnic mâine.
te văd cum te apropii cuminte, mândru, ironic, cu ochii tăi ce n-au fost niciodată răi.
iubirea mea, ţi-aş spune multe, dar ştiu că între noi e infinitul.
