...uneori ai impresia că dacă dispari, lumea se va opri în loc cu tine. că îl va durea aşa de tare, încât totul va avea sens din nou. dar el va fi bine într-un sfârşit, iar tu nu vei mai fi. unii oameni sunt făcuţi să vină şi să plece din viaţa ta, fără să se uite o clipă înapoi. ca şi cum nici n-ai fi existat. altora le ia o viaţă ca să uite... atunci când eşti tânăr crezi doar că vor exista mulţi oameni de care te
vei lega. mai târziu îţi dai seama că asta se întâmplă doar de
câteva ori. unele momente le trăieşti doar o dată în viaţă, după care tânjeşti la nesfârşit, sperând că se vor întoarce. dar nu e aşa.
unii oamenii se complac în existenţa lor mizerabilă, searbădă, ştearsă. alţii duc o viaţă riscantă, distrugătoare, şi trăiesc ca şi cum n-ar mai exista ziua de mâine. cu toţii sunt, mai mult sau mai puţin, la fel de nefericiţi.
..cred că dacă, într-adevăr, există vreun Dumnezeu, nu ar fi în niciunul dintre noi, ci s-ar afla în spaţiul ăsta dintre noi. dacă există vreun pic de magie în această lume, trebuie să fie în încercarea de a cunoaşte pe cineva, de a-l înţelege, dăruind..
de a lupta pentru el, chiar dacă probabil nu vei reuşi niciodată.
unii oameni nu ştiu să fie fericiţi. se întâlnesc cu ea doar o dată şi nici atunci nu-şi dau seamă că e clipa lor magică.. alţii sunt doar mereu nemulţumiţi.
sunt unii care strălucesc...fără să facă nimic, şi-ţi ajunge doar să-i priveşti şi să înţelegi totul... cu care ai sta ore întregi doar în tăcere. cu alţii ai conexiuni dincolo de orice explicaţie. sunt unii oameni pentru care ai risca tot, fără ca ei să dea nimic în schimb. niciodată nu poţi înlocui pe cineva pentru că fiecare este făcut din detalii particulare atât de frumoase... care-ţi vor lipsi..
Dragul meu, 7 decembrie 2012
Îţi scriu această scrisoare la masa din bucătărie; printre atâtea pe care n-am apucat să ţi le trimit niciodată.. nu ştiu dacă va ajunge la tine, cum nu ştiu nici dacă-mi vei răspunde. de fapt ştiu că n-o vei face.
cum ţi-a fost anul?
...o parte din mine şi-ar fi dorit să fii aici pentru a te întreba personal, dar amândoi ştim că nu este posibil. azi m-am gândit mult la tine.. am surprins primii fulgi de zăpadă cum cădeau pe lângă felinarul de pe strada mea, şi-am zâmbit..
ştiu că eşti fericit. mă uit mereu la pozele cu voi, răsfoiesc cărţi pe care ştiu că le-ai citit, încerc mereu să aflu unde eşti şi prin ce treci. mă rog în fiecare seară să ajungi acasă cu bine şi voi face asta mereu.
...cât timp ai fost singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut.. că amintirile noastre dragi încă sunt vii, deşi atenuate de timp.. totuşi destul de prezente.. când am aflat teribila veste, lumea a părut să meargă cu încetinitorul. ai zdrobit tot ce avea rost pe lume. am ştiut atunci că te-am pierdut definitiv.
eşti un om minunat şi frumos.. m-am îndrăgostit de tine, şi mai mult de atât, prin tine am învăţat să iubesc. în ultimul an am privit mereu cerul, căutând câte o stea căzătoare, şi căutându-ne pe noi, copiii din acea noapte de vară. am rememorat tot ce-am trăit împreună, iar uneori.. întâmplator mi se deruleaza în faţă clipe.. clipe banale, cărora atunci nu le-am dat importanţă, dar atât de adevărate acum...
...cât aş fi vrut să ai nevoie de ceva.. ca să pot să-ţi sar în ajutor; să traversez tot bucureştiul ca să ajung la tine. nemachiată, cu hainele puse la nimearală, şi să-ţi sar în braţe.
...îmi amintesc cum faptul c-am plecat în acea noapte la plimbare, mi-a decis într-un anumit fel, destinul.
la început, eram doi orgolioşi, răniţi şi cu poveşti triste.. cu ziduri mari ce ne protejau de oameni şi de noi înşine; asta ne-a atras, şi-a creeat acea legătura magică dintre noi, pe care azi am pierdut-o. nu ne spuneam nimic şi nu cedam niciunul ...ca într-un sfârşit mândria mea să rămână mută în faţă iubirii ce ţi-o purtam.
îţi aminteşti când am plecat de la tine frântă, dărâmată, umilită, şi-ai închis uşa după mine fără să mă priveşti măcar o dată?
probabil c-aş fi îndurat mult timp viaţa asta de sclavă a ta dacă nu mă loveai cu indiferenţă ta mistuitoare.
poate că felul meu ciudat, complicat şi ambiguu nu te-a putut păstra niciodată. nebunia şi copilul ăla din mine nu a putut să-ţi ofere femeia pe care ţi-o doreai.
nu-mi caut scuze, dar când nu te mai poţi înfrâna, înseamnă că ai pierdut cârma, şi pluteşti la întâmplare, în derivă; în voia valurilor..
sunt obosită.. poate că o altă dragoste m-ar fi eliberat, de ce n-a venit?
m-am aruncat orbeşte şi-n alte aventuri, dar de fiecare dată îmi apăreai tu în faţa ochilor, stăruitor, obsesiv şi rămâneam mută. mulţi m-au întrebat dacă sunt nebună. ce era să le răspund? totul mi se părea vulgar, fara sens, anost, mă plictisea repede.. dar aveam o sete nebună să cad şi mai rău. am făcut multe prostii anul acesta, şi-am vrut să gust voluptatea propiei decăderi. îmi pare rău, am crezut că sunt mai puternică.
când închid ochii, îţi văd chipul; când mă plimb parcă îţi simt mâna într-a mea; uneori.. când stau undeva, la o masă, mă uit lângă mine şi pentru o clipă am senzaţia că eşti lângă mine. că aşa trebuie să fie. lucrurile acestea sunt încă reale pentru mine, poate mai vii ca niciodată.
...chiar dacă probabil nu ne vom mai vedea, vreau să ştii că vei fi mereu. ţi-ai câştigat un loc special în inima mea, îl voi păstra cu mine.. şi nu-l va înlocui nimeni.. eşti un erou pentru mine. eşti imaginea bărbatului pe care l-am visat de mică. eşti o persoană din viitor. da.. din viitor.
...iartă-mă dacă scrisoarea mea îţi va tulbura momentele de beatitudine..
să ai o viaţă fericită; şi indiferent ce ne va aduce viitorul, am trăit ziua de ieri.
Maria
