2 iulie 2013
e ciudat cum viaţa te poartă haotic, într-o derivă continuă, rămânând doar umbra a ceea ce ai fost.
am plâns şi-am sperat atât de mult la împlinirea unui vis încât am uitat scopul. am uitat pentru ce plâng. m-am pierdut pe drum, găsind străin ce port în suflet. a rămas doar golul, dezamăgirea visului neîmplinit, cenuşă.
6 iulie 2013
o noapte înstelată de vară.
azi am dat un bac, am fost la suc, la cumpărături, la cosmetică, am început tratamentul de refacere psihică şi reînfrumuseţare, şi acum, în loc să dorm, scriu...
am uitat ce voiam să spun.
am uitat cine sunt. nu mai ştiu de unde vin şi încotro mă duc. în mintea mea e o dezordine continuă. nu mai ştiu ce-mi place şi nu mai ştiu să zâmbesc cu sufletul. poate-i doar o perioadă, dar blestematul de timp a trecut şi m-a lăsat în urmă, pe nesimţite în urmă.
scriu repede şi apăsat pentru că îmi pierd ideile...
în testul psihologic, a ieşit că cel mai probabil fac parte din categoria femeilor trecute de vârsta a doua, văduve, singure şi blestemate. dacă aşa sunt acum, mă întreb cum voi fi peste zece ani, dacă voi mai fi... nu ştiu de ce, dar mereu am trăit cu impresia că e ultima zi. ultima şansă.
nici nu mai ştiu când a fost ultima oară când am fost fericită. e atât de departe ... face parte dintr-un trecut nebulos, probabil din copilărie.
...Şi da! azi scriu despre mine, căci nu mai am despre ce să scriu. e vid, e gol.
felul meu deprimant, confuz şi anost! nu m-a lăsat niciodată să trăiesc clipa. să-mi zic că sunt fericită, chiar în momentul ăsta. doar timpul mă face să realizez că da, chiar am fost! comparaţia, amintirea, niciodată prezentul. fericirea pentru mine a fost doar o iluzie.
...nu mai ştiu ce e iubirea, acea scânteie, acea exaltare a inimii. nu mai ştiu ce e emoţia.
din nefericire, focul ăla lăuntric s-a stins. acea flacără ce mă făcea frumoasă şi unică. specială. misterioasă, completă.
am ajuns ca zombii ăia din tramvaie, pe care altădată îi detestam şi-mi juram că nu voi deveni ca ei. inertă. rece. muritoare.
acum sunt "om mare" care implicat în nimiciţiile vieţii, se pierde pe el, se uită, şi-ajunge într-o zi străin de el. da. încerc acea senzaţie că trec pe lângă viaţă. mereu spectator. mereu în rol secundar.
..........................................
azi, într-o zi ploioasă de iulie, într-o staţie ponosită şi necunoscută, în faţa mea stătea un simplu om. un om al străzii...
un suflet pribeag şi singuratic. vorbea singur, în lumea lui, căci mulţi, străpunşi de singurătate, ajung să-şi vorbească lor înşişi sau nimănui.
un om egal cu ceilalţi, dar al cărui soartă nu tocmai dreaptă. un univers...
şi totuşi el nu se plângea. nu pot descrie în cuvinte cum m-am simţit, mică, atât de mică...
cunosc oameni care trăiesc pe străzi, dar care şi-au găsit puterea interioară şi-şi poartă cu demnitate crucea. oameni care în ciuda vieţii nefericite, reuşesc să zâmbească. oameni care compun poezii, în mintea lor înceţoşată, filozofi anonimi, oameni care căntă liturghii, oameni care se bucură dacă te opreşti din mersul tău, doar să-i asculţi.
alţii, cu care soarta a fost prea generoasă, trăiesc veşnic nemulţumiţi, opaci, egoişti, însetaţi şi obtuzi. îşi creează singuri drame pentru a fi mai complicaţi, mai neînţeleşi, justificându-şi viaţa mediocră şi nimiciţia.
mi-e atât de silă! şi totuşi şi eu fac parte, într-o oarecare măsură, din a doua categorie. fumez excesiv, gândesc prea mult, duc o viaţă distrugătoare şi-mi creez singură drame şi obstacole de netrecut. sunt masochistă.
...cuvintele nu mai au nicio valoare. nici măcar eu nu mai am vreun sens. viitorul meu e incert. mă prefac că am prieteni, deşi nu am, dar ca orice om prefer să fiu oarbă. atât de superficială şi îngustă.
adevărul e că sunt singură.
