Te mai gândeşti la mine, uneori? Rupe tăcerea asta! O, doamne! Dacă aş putea să-ţi spun... Uneori, închid ochii. Şi eşti aici. N-ai plecat niciodată. Amintirea ta îmi umple tot sufletul. Când închid ochii, privirea ta e aici, cu mine, în mine.
Sunt seri în care mă plimb la apus, rătăcind pe străzi, fără niciun gând. Şi suflul cald al primăverii îmi şopteşte pe tâmple. E atâta viaţă în jurul meu, totul vibrează. Şi mă răcoreşte. Şi mă-nfioară. Şi trăiesc. Trăiesc prezentul. Sorb însetată din însufleţirea în care mă scufund. Dar mă trezesc că mi se face frig. Şi clipele, în care tu erai, sclipesc palid peste prăpastia nebuloasă în care se ascunde viitorul... Fără tine. Şi simt cum cad cu fiecare zi care se scurge şi mi te ia.
Te pierd.
Te pierd în clipa în care m-ai privit ultima oară, atât de scurtă, atât de fragilă, atât de nesfârşită...
Te pierd în acea noapte...
Te pierd pe străzile noastre peste care s-a scuturat toamna.
Te pierd prin anotimpuri.
Te pierd în distanţă şi-n linişte.
Te aştept şi te pierd.
Dragul meu.
Mi-ai fost ca un vis... care se frânge uşor.
Care n-a devenit.
Care s-a prăbuşit, dându-se la o parte,
surprins.
