Ce mai faci, tati?
Mi-e dor de tine în fiecare clipă. Eşti atât de prezent! Vorbele tale îmi apar în minte. Mi-e dor de vocea ta. Mi-e dor de cuvintele tale. De râsul tău molipsitor. Mi-e dor să mă strigi şi să mă alinţi ,,Măriuţa lu' tata" , ,,Şoricelul lu' tata". Mi-e dor să râzi de gafele mele. Şi de mâna ta pe creştetul meu, oferindu-mi iubire şi siguranţă cum numai tu o puteai face. Chiar şi să ne certăm mi-e dor. De orice amintire cu tine, de orice clipă cu tine, eram mai întreagă.
Dar nu te întrista, tati. Ştiu că eşti într-un loc mai bun. Ştiu că mă auzi, cumva. Te simt. Eşti aici. N-ai plecat niciodată. Un spirit viu ca al tău nu poate pieri vreodată. Nu-ţi va putea şterge nimeni amprentele, şi nici amintirile cu tine care sălăşluiesc atât de vii în noi.
Lumea e mai tristă fără tine, tati. Mai săracă. Mai searbădă.
Sunt momente când uit că nu mai eşti. Mă apăr cum pot. Altfel, n-aş putea supravieţui în acest chin. Încerc să-mi văd de viaţă. Mă simt chiar vinovată pentru ceva firesc. Uneori, îmi amintesc, dar durerea mocnită nu iese la suprafaţă. E doar o amorţeală stupidă. Dar alteori, mă loveşte brusc realitatea. Şi atunci, conştientizez cu adevărat. Şi ochii mi se umplu de lacrimi. Şi vreau să uit, aşa că îngrop din nou durerea. E prea nedreaptă.
Am fost în Turcia, în vacanţa pe care o plănuiam împreună. Of, tati! Am încercat să privesc cu ochii tăi minunăţiile văzute. Ştiu că ţi-ar fi plăcut, că ai fi fost fericit, în ciuda căldurii. Ai fi stat cu noi sus, la Tv Bar, pe terasă, în fiecare seară, şi ai fi băut o bere sau un coniac cu cumnatul tău. Ai fi spus ,,Hai, cumnate, să mai bem un pahar". Ţi-ai fi aprins o ţigară din foi şi ai fi discutat despre impresiile avute. Ai fi avut multe de spus, fiinţa ta minunată ştia să se bucure de orice clipă şi să observe lucruri care pentru alţii trec nevăzute. Poate că ai fi spus ,,Sunt meseriaşi turcii ăştia în bucătărie." sau ,,Uitaţi-vă şi voi ce frumos e aici! Chiar că-i frumos. Nu-ţi mai vine să pleci."
Eşti atât de prezent! Nu vreau ca timpul să şteargă nicio fărâmă din amintirea ta.
N-ai fi mers cu noi la plajă şi ne-ai fi spus ,,Duceţi-vă voi, eu rămân aici la terasă." "Cine vine să mă pupe şi pe mine?" Ţi-aş fi spus ,,Hai mă, tati, că mă grăbesc!" Ţi-aş fi făcut un semn că te pup şi aş fi plecat. Sau aş fi făcut câţiva paşi şi m-aş fi întors să te pup, ca să nu am asta pe conştiinţă. De multe ori am făcut asta, ca să te ştiu fericit, de frică că te voi pierde într-o zi.
Şi te-am pierdut, tati.
Te-aş fi regăsit la terasă, cu ochelarii de soare pe ochi, zâmbitor, ducându-ţi mâna la frunte de la atâta căldură. Te-ai fi plâns de căldură, cum m-am plâns şi eu. Nu m-aş mai fi plâns singură.
Am fi ascultat seara, la terasă, muzică de pe telefonul lui Claudiu, (da, a pus muzică, a zis că a venit în vacanţă, nu la înmormântare), am fi ascultat romanţe vechi şi am fi băut până ce căldura ne-ar fi trimis în camere, la aer condiţionat.
Mă doare fiecare loc în care merg fără tine. Îmi imaginez impresiile tale, zâmbesc amar, şi apoi încerc să uit.
Într-o seară, mă plimbam pe aleea întunecată de pomi şi mă uitam la artificii. Am vorbit cu tine. Cât ţi-ar fi plăcut acele locuri! Te-am simţit atât de aproape. Ai fi visat şi tu, contemplând Marea Mediterană şi munţii din îndepărtare. O linişte tristă mi-a cuprins sufletul. Nu vei pleca niciodată de aici, tati. Vei fi mereu cu mine, oriunde mă duc.
Te iubesc!
