E ciudat fără tine. De când ai plecat, parcă viaţa mă trăieşte pe mine, nu eu pe ea. Sunt într-un somn adânc, uneori mă mir că sunt în acel loc, în acel moment. Nu plâng, nu plâng niciodată, trăiesc într-o inerţie ce-mi amorţeşte toate simţurile. Parcă s-a rupt ceva din mine, o parte esenţială pe care n-o mai pot regăsi. Şi acea parte era atât de necesară pentru a fi eu! Unde sunt eu? O, Doamne, nu mai sunt nicăieri!
Acea parte din lăuntrurile mele era vie, avea forţă de a trăi intens, de a suferi, de a se revolta, ori de a găsi fericirea. Deţinea toată voluptatea şi însufleţirea lumii, era centrul fiinţei mele căruia i s-a frânt echilibrul. Azi e pustiu, ca o încăpere dragă nelocuită de atâta timp, cu pereţi scorojiţi brăzdaţi de fisuri, cu mobilă pe care s-a aşternut praful, cu un aer prin care pluteşte peste tot amintirea a tot ce a fost şi nu va mai fi. Cât de dor îi e acelui loc de anotimpuri, de muzică, de căldură, de fiori, de mişcare, de lumină! De orice, de orice! doar să nu mai fie atât de inert.
E ciudat fără tine. Nu mai ştiu să sufăr, nu sufăr niciodată. Nu mă gândesc la nimic. Găsesc voluptate doar în micile plăceri de zi cu zi, dar ele mă hrănesc doar la suprafaţă, nu mă mai poate atinge cu adevărat nimic. Îmi lipseşte energia lăuntrică de a mă răzvrăti. Mă întreb, nu ea însăşi amorţeala e de fapt suferinţa cea mai cumplită? Aceea care te loveşte atât de tare, încât amorţeşti, ca să te aperi. Şi te pierzi, cumva, pentru că întreg interiorul tău a fost zdruncinat şi restructurat.
Poate am îmbătrânit. Da, aşa mă simt. Pentru că am descoperit alte părţi din mine, ca şi cum aş fi o persoană complet nouă, străină de mine, de cea care am fost cândva, de parcă m-am născut a doua oară. Nu spun că-i o variantă mai rea, doar că uneori mi-e dor de mine. Aşa naivă, complicată, visătoare şi ameţită, eram mai întreagă.
Poate că marea suferinţă nu doare atât de mult la început. Te dizolvă în timp, pentru că eşti incapabil să o simţi.
