Iartă-mă

Tati
Iartă-mă că am refuzat să mă gândesc la tine. 
Iartă-mă că am săpat o prăpastie între tine şi mine, între viaţa de dinainte şi cea de acum.
Iartă-mă că nu te-am visat mai des, că nu am scris despre tine mai des, că nu am căutat prin amintirile prăfuite mai des.
Parcă pleci tot mai mult. Viaţa mă îndepărtează tot mai mult de tine.
A trecut timpul.
Au trecut două toamne fără tine. Ce atâta grabă?
Unde eşti, tati? În inima mea eşti atât de viu.

Nu ştiu unde eşti. Ai rămas doar în amintiri. Ai rămas în cărţile citite de tine, scrise de tine, în învăţămintele date mai departe, în viaţa oamenilor care sunt mai fericiţi datorită ţie, în muzica simfonică, în amprentele de pe mobila veche, în cuvintele tale care îmi răsună uneori, brusc, în minte, în vocea ta blândă impregnată în timpane şi în sufletul meu, în frunzele toamnei purtate de vânt pe străzile în care nu te mai întorci acasă, în stelele reci de deasupra casei noastre, pe care nu mai poţi să le priveşti. 
Ai rămas în toată casa. Dar nu mai eşti nicăieri.

Eşti de negăsit, tată.

Ne desparte neantul.
Dar iubirea nu.
Ea rămâne. Transcende timpul, spaţiul, abisul.

Iartă-mă că nu-ţi vorbesc mai des.
Iartă-mă că am pus munţi între noi. Că am închis ferestrele gândurilor, de frică să nu vină furtuna.

Hai să vorbim. 
De la suflet la suflet.
Toarnă-ţi în pahar un coniac şi spune-mi cum e acolo, dincolo de stele.
Îţi mai atinge muzica sufletul?
Mai ştii să visezi? Să iubeşti, să te bucuri, să scrii, să citeşti, să vibrezi?
Mi-ai auzit vreodată rugăciunile şi strigătele?


Cât de preţios a fost timpul în care erai! În care ne vorbeam, în care ne certam, în care râdeam în hohote, în care te strângeam în braţe, în care mă chemai, în care deschideai uşa şi ştiam că ai venit.

N-ai mai venit într-o zi.
Nu te mai văd. Nu te mai aud. Nu mă mai strigi.
Trec anii şi tu nu mai vii.

N-am nicio voce-n cap, care să sfărâme aerul apatic ce s-a lăsat în jurul meu, ca o perdea densă de fum. 

Am uitat să cânt sau să aud muzica. Aţi auzit-o în vreun colţ al lumii sau măcar, al inimii?

Oh, cum fremăta muzica cândva pe alei, în dimineţi târzii! Cum se juca cu gândurile mele, înfiorând frunzele ce tot cădeau în calea-mi, şi praful şi stelele... 

Ce cântec alb, sublim de naiv avea copilăria mea în suflet! Vedea în depărtări sclipiri de neatins, mai exact: scântei de poveste, iar în prăpăstii misterele fiinţei umane.

Ce târziu îi e acum copilăriei mele să mai cânte.

Cel care a plecat nu se mai întoarce,

iar în golul lăsat în urma lui, muzica devine amintire.

A nins tăcere, a nins război, peste anii copilăriei mele, 

Care se pierde într-un univers pe care nu îl mai ştiu.

Să vină toamna, să se scuture tăcută în urma celui 

care s-a grăbit să plece şi nu s-a mai întors,

dar care a lăsat în urma lui,

ecoul muzicii pierdute

şi o scânteie de stea.

Mi-e frică.
Aşa încep spovedania aceasta.
Tati, mi-e atât de frică! Încât abia că scriu. Abia că gândesc. Mi-e frică să mă afund în gânduri ca altădată. Mi-e frică de durerea imensă pe care o am acolo, adânc ascunsă în fiinţa mea.
Ştii cum e lumea de când ai plecat?
E amorţită. E plată. E fără trăiri. Nu e nici tristă, nici fericită. Nici rece, nici caldă. E gri. Nici măcar deprimantă nu e. E o stare de a fi egală şi molcomă, ce aduce cu mulţumirea sufletească şi plăcerea simplă a omului care trăieşte prezentul, şi care nu mai ştie prăpastia întunecată a suferinţei, ori vârfurile fericirii adevărate. Să-i spună cineva!

Lumea a tăcut de când ai plecat, tati. Am tăcut şi eu, cum trebuie să o facă orice statuie condamnată să nu o mai atingă nimic de pe lume. Priveşte cum se strâng lacrimile în ochii mei, pe măsură ce dau la o parte tăcerea. Dar nu se pot revărsa. Nu-mi pot răcori obrajii şi sufletul. Ceva le ţine captive în ochii mei goi, ce n-au mai cunoscut de mult zbuciumul sufletesc.

Uite cum plouă! Cum plouă într-o lume în care tu nu mai vii acasă. Priveşte cum te îndepărtezi în fiecare zi, cu fiecare secundă a ceasului, cu fiecare răsărit de soare, în fiecare anotimp te pierd.

Sufletul meu, sunt fericită şi recunoscătoare în fiecare zi că Dumnezeu mi te-a adus în viaţă. În fiecare zi mă minunez de fericirea asta. Cât de firească e iubirea! Acum ştiu că iubirea nu înseamnă dorinţă şi obsesii, suferinţă şi idealizare. Iubirea e simplă, se naşte din lumină şi linişte, din bătăile inimii şi din căldura din braţele tale, din grija pe care mi-o porţi, din bunătatea ta, din strălucirea ochilor tăi şi din râsul tău dement uneori, dar atât de senin. Aproape că e palpabilă când te strâng în braţe şi te respir şi te sărut şi îmi găsesc refugiul. E ca atunci când ţi-e sete şi bei apă. Şi te răcoreşti şi eşti mângâiat de soare şi purificat de valurile mării. E atât de bine! E o nevoie organică şi sufletească, fără de care te stingi încet. Ştiu că tu mi-ai umplut golul cu multă iubire, atât de mare, încât aproape că am uitat ce înseamnă să fii singur şi nefericit. Dacă m-ar pune cineva să definesc lumina, pe tine te-aş contura, ca pe cea mai strălucitoare stea din întuneric.

Tu eşti sufletul meu pereche. Ştiu că pe tine te-am strigat, în atâţia ani, plângând şi vorbind singură, sperând că mă auzi, stupid, întrebându-mă de ce nu mai vii. Nu mai aveam răbdare. Te-am rugat de atâtea ori să porneşti tu la drum. Şi ai pornit. Să mă întâmpini în cea mai tristă perioadă din viaţa mea. Să-mi ştergi lacrimile şi să mă faci să zâmbesc din nou. M-ai completat, m-ai întregit, mi-ai refăcut aripile, să zbor din nou, să mă întorc la mine însămi. Acum ştiu că ai venit. Eşti cel mai bun sufleţel, cel mai frumos şi deosebit bărbat! Meriţi tot ce e mai frumos pe lume. Tu eşti un bărbat adevărat. 

Îţi mulţumesc că ai venit.

Te iubesc, suflete!

9 Ianuarie

Azi, pe 9 ianuarie, ar fi fost ziua ta. Ce goală e ziua asta acum, fără tine. Nu-ţi mai pot spune La mulţi ani, tati! Ce pot să-ţi spun este că ştiu că eşti aproape de noi. Ştiu că ne vom revedea într-o zi şi că iubirea nu se stinge în veşnicie. N-am crezut până să te pierd pe tine că fiinţa dragă rămâne să fie atât de prezentă, atât de actuală, după plecarea ei. N-am crezut, tati, că moartea nu poate distruge acea legătură. Te iubesc. Eşti atât de viu în fiecare clipă. În fiecare clipă imaginea ta e aici, o port cu mine peste tot. Şi vocea ta blândă, şi căldura mângâierii tale pe fruntea mea. Le simt mereu, cum erau ele aievea, atât de reale îmi par!

Trebuie să-ţi mărturisesc că am fugit de gândul că nu mai eşti. Iartă-mă, tati! Nu m-am mai gândit. Mi-am focalizat atenţia pe alte lucruri. Poate din cauza asta am şi uitat să plâng. Doar când vorbim, am ochii plini de lacrimi. Ce bine e când plâng! Atât de ciudat, mă simt mai bine când o fac, deşi doare. Chiar dacă fug de amintiri, dimineaţa mă trezesc cu tine în gând şi e singurul moment în care conştiinţa, de obicei adormită, face loc gândurilor reprimate şi mă lasă să plâng. Să mă simt. Să te simt. Să fiu eu însămi, cu inima mea, aşa cum nu sunt, în restul timpului. 

La mulţi ani, sufletul meu! Sau Eternitate plină de fericire. De acolo, dintre îngeri, ştiu că îmi călăuzeşti paşii. Ştiu că eşti cu mine, la fiecare pas pe care îl fac. Ştiu că sunt cu tine, chiar dacă eşti plecat. Atâta timp cât te voi iubi, nu vom fi niciodată departe. 

Să ai grijă de noi. 

Pe apele memoriei,

În adâncul viselor,

Pe cerul amintirilor, 

Eu şi cu tine ne vom revedea.

Te iubesc, pentru totdeauna.