Lorelei

Sufletul meu, sunt fericită şi recunoscătoare în fiecare zi că Dumnezeu mi te-a adus în viaţă. În fiecare zi mă minunez de fericirea asta. Cât de firească e iubirea! Acum ştiu că iubirea nu înseamnă dorinţă şi obsesii, suferinţă şi idealizare. Iubirea e simplă, se naşte din lumină şi linişte, din bătăile inimii şi din căldura din braţele tale, din grija pe care mi-o porţi, din bunătatea ta, din strălucirea ochilor tăi şi din râsul tău dement uneori, dar atât de senin. Aproape că e palpabilă când te strâng în braţe şi te respir şi te sărut şi îmi găsesc refugiul. E ca atunci când ţi-e sete şi bei apă. Şi te răcoreşti şi eşti mângâiat de soare şi purificat de valurile mării. E atât de bine! E o nevoie organică şi sufletească, fără de care te stingi încet. Ştiu că tu mi-ai umplut golul cu multă iubire, atât de mare, încât aproape că am uitat ce înseamnă să fii singur şi nefericit. Dacă m-ar pune cineva să definesc lumina, pe tine te-aş contura, ca pe cea mai strălucitoare stea din întuneric.

Tu eşti sufletul meu pereche. Ştiu că pe tine te-am strigat, în atâţia ani, plângând şi vorbind singură, sperând că mă auzi, stupid, întrebându-mă de ce nu mai vii. Nu mai aveam răbdare. Te-am rugat de atâtea ori să porneşti tu la drum. Şi ai pornit. Să mă întâmpini în cea mai tristă perioadă din viaţa mea. Să-mi ştergi lacrimile şi să mă faci să zâmbesc din nou. M-ai completat, m-ai întregit, mi-ai refăcut aripile, să zbor din nou, să mă întorc la mine însămi. Acum ştiu că ai venit. Eşti cel mai bun sufleţel, cel mai frumos şi deosebit bărbat! Meriţi tot ce e mai frumos pe lume. Tu eşti un bărbat adevărat. 

Îţi mulţumesc că ai venit.

Te iubesc, suflete!