Lorelei

Mi-e frică.
Aşa încep spovedania aceasta.
Tati, mi-e atât de frică! Încât abia că scriu. Abia că gândesc. Mi-e frică să mă afund în gânduri ca altădată. Mi-e frică de durerea imensă pe care o am acolo, adânc ascunsă în fiinţa mea.
Ştii cum e lumea de când ai plecat?
E amorţită. E plată. E fără trăiri. Nu e nici tristă, nici fericită. Nici rece, nici caldă. E gri. Nici măcar deprimantă nu e. E o stare de a fi egală şi molcomă, ce aduce cu mulţumirea sufletească şi plăcerea simplă a omului care trăieşte prezentul, şi care nu mai ştie prăpastia întunecată a suferinţei, ori vârfurile fericirii adevărate. Să-i spună cineva!

Lumea a tăcut de când ai plecat, tati. Am tăcut şi eu, cum trebuie să o facă orice statuie condamnată să nu o mai atingă nimic de pe lume. Priveşte cum se strâng lacrimile în ochii mei, pe măsură ce dau la o parte tăcerea. Dar nu se pot revărsa. Nu-mi pot răcori obrajii şi sufletul. Ceva le ţine captive în ochii mei goi, ce n-au mai cunoscut de mult zbuciumul sufletesc.

Uite cum plouă! Cum plouă într-o lume în care tu nu mai vii acasă. Priveşte cum te îndepărtezi în fiecare zi, cu fiecare secundă a ceasului, cu fiecare răsărit de soare, în fiecare anotimp te pierd.