Iartă-mă

Tati
Iartă-mă că am refuzat să mă gândesc la tine. 
Iartă-mă că am săpat o prăpastie între tine şi mine, între viaţa de dinainte şi cea de acum.
Iartă-mă că nu te-am visat mai des, că nu am scris despre tine mai des, că nu am căutat prin amintirile prăfuite mai des.
Parcă pleci tot mai mult. Viaţa mă îndepărtează tot mai mult de tine.
A trecut timpul.
Au trecut două toamne fără tine. Ce atâta grabă?
Unde eşti, tati? În inima mea eşti atât de viu.

Nu ştiu unde eşti. Ai rămas doar în amintiri. Ai rămas în cărţile citite de tine, scrise de tine, în învăţămintele date mai departe, în viaţa oamenilor care sunt mai fericiţi datorită ţie, în muzica simfonică, în amprentele de pe mobila veche, în cuvintele tale care îmi răsună uneori, brusc, în minte, în vocea ta blândă impregnată în timpane şi în sufletul meu, în frunzele toamnei purtate de vânt pe străzile în care nu te mai întorci acasă, în stelele reci de deasupra casei noastre, pe care nu mai poţi să le priveşti. 
Ai rămas în toată casa. Dar nu mai eşti nicăieri.

Eşti de negăsit, tată.

Ne desparte neantul.
Dar iubirea nu.
Ea rămâne. Transcende timpul, spaţiul, abisul.

Iartă-mă că nu-ţi vorbesc mai des.
Iartă-mă că am pus munţi între noi. Că am închis ferestrele gândurilor, de frică să nu vină furtuna.

Hai să vorbim. 
De la suflet la suflet.
Toarnă-ţi în pahar un coniac şi spune-mi cum e acolo, dincolo de stele.
Îţi mai atinge muzica sufletul?
Mai ştii să visezi? Să iubeşti, să te bucuri, să scrii, să citeşti, să vibrezi?
Mi-ai auzit vreodată rugăciunile şi strigătele?


Cât de preţios a fost timpul în care erai! În care ne vorbeam, în care ne certam, în care râdeam în hohote, în care te strângeam în braţe, în care mă chemai, în care deschideai uşa şi ştiam că ai venit.

N-ai mai venit într-o zi.
Nu te mai văd. Nu te mai aud. Nu mă mai strigi.
Trec anii şi tu nu mai vii.