Te-am visat azi-noapte.
A fost un vis urât, un vis ce reflectă faptul că nu am acceptat niciodată că te-am pierdut. Mereu încerc să te salvez în visele mele. Să mai rămâi cu noi, măcar puțin. Și mereu reușesc să te salvez, dar apoi realitatea mă smulge din vis.
Deși au trecut anii, ești prezent în fiecare părticică din casă și din curte, în bucurii și-n necazuri, pe drumurile pe care ne poartă viața, ai rămas cu noi, n-ai plecat niciodată.
E al cincilea Crăciun fără tine. Încă simt magia care învăluie lumea în această perioadă, parcă liniștea și blândețea își fac loc mai ușor în sufletele oamenilor; încă mă bucur ca un copil când împodobim bradul și când primim colindători. Tu mi-ai făcut copilăria o poveste și m-ai învățat să cred, oricât de greu ar fi pe moment, oricât de puține dovezi ar fi, să cred cu toată inima. Căci doar cel care are capacitatea de a crede în cele care nu se văd are forța de a iubi și de a spera, chiar în momentele cele mai reci.
Nu te mai plâng, tati. Am învățat să trăiesc în noua realitate și să-mi regăsesc capacitatea de a fi fericită. Trecutul în care tu trăiai îmi pare tot mai mult un vis îndepărtat. M-am obișnuit să stau de vorbă cu tine în gândurile mele, m-am obișnuit să te văd în amintiri și să te simt în sufletul meu.
Acum știu că oamenii iubiți nu mor niciodată cu adevărat. Ei rămân cu noi, până la sfârșit.
