Părinte bun, Laurenţiu.
Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru noi, pentru oameni, pentru bucuria lui Dumnezeu.
Mâinile tale sunt vindecătoare, iar inima ta e pură lumină. Nicio frică n-am mai simţit când am stat în faţa ta şi ţi-am simţit iubirea. Îţi mulţumesc că datorită ţie am respirat alt aer. Am plecat din lăcaşul tău parcă plutind, sufleteşte şi trupeşte. Eram liberi... să trăim, să vedem frumuseţea din jur, să ne bucurăm de drum, de venirea verii şi de noi înşine. Parcă renăscusem. Parcă eram din nou copii. Ai luat un văl negru de pe ochi şi ai împrăştiat întunericul spiritului, ai ridicat povara şi ne-ai binecuvântat.
Îţi mulţumesc, părinte. Nu te voi uita niciodată. Nu voi uita miracolul pe care l-am simţit cu toată fiinţa în acea zi. Ai împrăştiat răul, ne-ai resuscitat şi restructurat, asta am simţit, şi în timp ce făceai asta, în timp ce te rugai pentru a avea un copil, în întunericul ochilor închişi sau poate doar în lumina sufletului, am văzut-o pe Maica Domnului. Poate că doar sufletul meu a văzut-o, nu mintea mea.
Ne-ai spus că ne iubeşti şi ne-ai rugat să ne botezăm copilul la tine.
N-am avut curajul să-ţi spun că te iubesc şi eu.
Te iubesc, părinte bun.
