Au trecut șase ani de când ai plecat în necunoscut. Chiar dacă lumea s-a schimbat și noi o dată cu ea, tu ești încă aici, o prezență constantă în inima noastră.
După șase ani, zilele trec fără să te mai plângă. Viața s-a așezat pe un făgaș normal, în care durerea amorțită nu se mai lasă scăldată de lumină în vuietul zilelor. Dar acum, în liniște, parcă iese din umbră și grăiește cu forța amintirilor.
Casa încă îmi vorbește de tine, cu toată mobila ei nouă, nu ți-a șters amprentele. Cărțile tale din bibliotecă încă îți poartă dorul, iar trandafirii tăi iubiți din grădină nu mai au aceeași culoare și viață.
Încă își aud pașii prin casă. Încă o aud pe Ghio cum se bucură când intri pe ușă. Încă mă trezesc că vreau să te întreb ceva și mă mir că nu mai ești să îmi răspunzi. Încă nu am acceptat că te-am pierdut.
Capitolul vieții tale s-a sfârșit într-o zi. Nimic nu s-a mai scris după. Nicio pagină nouă, nicio amintire, nicio tristețe, nicio bucurie pentru tine... Ce ciudat. Pentru că tu ai continuat să fii într-un mod prin care cuvintele nu pot pătrunde.
Ai plecat, dar ai lăsat în urma ta multă iubire într-o lume mai goală. Zilele trec și o dată cu ele, se fac ani. O dată cu anii trece o viață și o dată cu viața trec viețile... Dar iubirea pentru un om drag nu trece. E atemporală - e însăși eternitatea, atunci, acum și pentru totdeauna...
Te iubesc, tati.
