scrisoare

Doamne, te rog. spune-mi.

cum mă pot bucura din nou de viaţă? cum pot să dau un sens vieţii mele?

spune-mi. cum îmi pot alina sufletul atât de neliniştit, atât de stingher...

spune-mi... cine sunt.. căci eu am uitat.

Doamne, dă-mi măcar un motiv să zâmbesc din nou.

ştiu.. nu vei putea interveni Tu în asemenea probleme verosimile. pământul e pătat cu sânge, e plin de păcat, de suferinţe, de durere, de boli, de otravă.. atâtea suflete care te strigă, neştiind că aici nu vor putea găsi niciodată alinarea.. decât abia atunci când vor înceta să respire şi vor vedea lumina.. şi nicio durere nu va mai fi. nicio dorinţă. nicio speranţă. niciun strigăt.

sunt pe cont propriu aici. cu toţii suntem. am realizat asta prea târziu.

oamenii nu cred cu adevărat în Tine. ei vor doar ajutor. o alinare. o speranţă că nu sunt singuri.

Tu poate ai creat oamenii, dar omul.. te-a creat pe tine doar pentru a se inventa pe sine, pentru a da un sens existenţei anoste şi mediocre.

oamenii nu te iubesc cu adevărat.. prea puţini o fac, nu sunt capabili. se roagă să îi ajuţi să se târască aici jos. dar nu le pasă cu adevărat.. le pasă doar de ei înşişi.

nu sunt atât de curaţi, de dezvoltaţi spiritual şi sufleteşte, de vrednici ca să ajungă la o asemenea iubire.. să creadă fără să vadă, fără să audă, fără să aibă vreo certitudine că exişti.. ci doar să te simtă.

a hospital for souls

 

,,avem de toate, vrem mai mult. suntem oameni, asta e.

...şi când n-avem nimic, ne mulţumim cu orice."

poate că am ajuns superficială... dar atunci când interiorul tău e gol, vrei să-l acoperi cu lucruri materiale.. cu orice, să-ţi distragă atenţia de la tristeţea şi singurătatea care ţi-au acaparat viaţa.

ştiu. obiectele şi lucrurile nu-ţi vor ţine niciodată de cald, nu vor fi lângă tine şi nu-ţi vor zâmbi.

într-o zi, când mă duceam să-mi iau ţigări, m-am trezit visând la o casă imensă şi luminoasă, cu geamuri mari şi draperii albe, cu priveliştea spre lac. un living cu un şemineu, o grăđină în care să-mi beau cafeaua în fiecare dimineaţă în aerul rece al lacului. la etajul 2, în camera mea, un birou în faţa ferestrei mari, prin care razele soarelui să-mi aline obrajii uscaţi de lacrimi, iar în zilele ploioase, ploaia să-mi bată în geam, atunci când scriu.. dându-mi inspiraţie şi nostalgie.. 

mirosul de cărţi din bibliotecă să mă stârnească să explorez încă o dată atâtea taine şi poveşti nespuse..

când eram copil, la vreo cinci, şase ani, visam să am mulţi servitori care să se aplece în faţa mea, să-mi deschidă uşa de la maşină şi să mă strige ,,domnişoara Maria".. părinţii mei mă ascultau şi se amuzau, crezând că sunt doar nişte gânduri scormonite din imaginaţia bogată a unui copil. am renunţat la acest vis copilăresc de grandomanie. acum mă mulţumesc doar cu o fată care să aibă grijă de casă şi cu care să mă împrietenesc.

ce maladie mi-a otrăvit sufletul de am ajuns să-mi doresc astfel de lucruri? niciodată nu mi-am imaginat fericirea într-un astfel de peisaj. cel mult, mi-ar satisface orgoliul, ego-ul şi mândria, acea tendinţă egoistă pe care o ascundem cu toţii.

ştiu că banii nu te vor împlini niciodată sufleteşte.. cel puţin nu pe mine. am văzut oameni săraci, care trăiau într-o singură cămăruţă şi erau mai fericiţi ca mine. am văzut oameni foarte bogaţi, dar atât de goi pe interior.
ştiu că oricât de multe ai, întotdeauna vrei mai mult.. niciodată nu e de ajuns.

hainele scumpe de pe tine nu te vor face niciodată om, dacă nu eşti. nu te vor face mai bun sau mai demn de respect. ştiu că opulenţa şi luxul nu vor putea să înlocuiască niciodată lucrurile simple, iubirea, prietenia, bunătatea şi simplitatea. 
exemplul cel mai bun sunt copiii, care indiferent de ce au, sunt fericiţi şi se bucură de viaţă.. pentru că sunt nealteraţi de mizeriile şi ambiţiile oamenilor.

bogăţia unui om stă ascunsă în sufletul lui.


pentru că în final rămâi doar tu cu tine, fără nimic altceva. viaţa înseamnă mai mult decât lucrurile puerile şi neînsemnate.