Doamne, te rog. spune-mi.
cum mă pot bucura din nou de viaţă? cum pot să dau un sens vieţii mele?
spune-mi. cum îmi pot alina sufletul atât de neliniştit, atât de stingher...
spune-mi... cine sunt.. căci eu am uitat.
Doamne, dă-mi măcar un motiv să zâmbesc din nou.
ştiu.. nu vei putea interveni Tu în asemenea probleme verosimile. pământul e pătat cu sânge, e plin de păcat, de suferinţe, de durere, de boli, de otravă.. atâtea suflete care te strigă, neştiind că aici nu vor putea găsi niciodată alinarea.. decât abia atunci când vor înceta să respire şi vor vedea lumina.. şi nicio durere nu va mai fi. nicio dorinţă. nicio speranţă. niciun strigăt.
sunt pe cont propriu aici. cu toţii suntem. am realizat asta prea târziu.
oamenii nu cred cu adevărat în Tine. ei vor doar ajutor. o alinare. o speranţă că nu sunt singuri.
Tu poate ai creat oamenii, dar omul.. te-a creat pe tine doar pentru a se inventa pe sine, pentru a da un sens existenţei anoste şi mediocre.
oamenii nu te iubesc cu adevărat.. prea puţini o fac, nu sunt capabili. se roagă să îi ajuţi să se târască aici jos. dar nu le pasă cu adevărat.. le pasă doar de ei înşişi.
nu sunt atât de curaţi, de dezvoltaţi spiritual şi sufleteşte, de vrednici ca să ajungă la o asemenea iubire.. să creadă fără să vadă, fără să audă, fără să aibă vreo certitudine că exişti.. ci doar să te simtă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu