a venit toamna.
ce ciudat! simt că a fost mereu toamnă.
aş vrea să plâng.. până mă voi risipi ca frunzele purtate de vânt.
dar am un nod în gât şi lacrimile se sting adânc în mine.
privesc pe geam şi în loc să văd peisajul, îmi apare el. himeră a unui trecut îndepărtat.
când am renunţat să mai trăiesc? întâi sufleteşte.. apoi şi fizic. cine sau ce mă va mai putea trezi?
ceva.. în maşinăria subtilă a fiinţei mele mi-a făcut necontenit rău. nu mai pot lupta cu mine! am obosit.
uneori mă întreb: pentru cine m-am lipsit de dimineţile însorite şi de nopţile care mă îndemnau să visez, de zâmbete şi de poveştile care puteau fi?
a venit toamna.
...o altă toamnă fără tine.
aminteşte-ţi de mine ca de o stea căzută şi risipită în neant.
Un comentariu:
mai bine cu umbra ta...
Trimiteți un comentariu