Când îl vedeam
lumină deveneam şi într-un alb orbitor mă pierdeam. Avea un dar. De a străluci. De a aduce lumină oricât întuneric ar fi dăinuit în inimile oamenilor. Oricât de frig ar fi fost, cu zâmbetul lui în lumea mea pătrundea lumina. Şi mă umplea. Şi era soare ce îmi încălzea fiecare parte uitată din mine. Era cald în mijlocul iernii. Şi mă îmbrăcam. Mă îmbrăcam cu zâmbetul lui. Şi nici măcar nu știa.
Nu știa că a adus primăvara în mijlocul înghețului.
Azi a plouat mult. Şi acum plouă. Mi s-a făcut frig. E 4:29 şi plouă mărunt a toamnă. A toamnă grăbită ce-mi bate la uşă cu fiecare adiere de vânt. M-am trezit şi-am început să scriu. Eram în acea stare dintre somn profund şi conștiință.
Am visat că el era lumină şi că mă pierdeam într-un alb fără sfârșit. Visam şi vorbeam. Tăcut, în gândurile mele. Îi șopteam că luminează tot în jurul lui. Şi că n-a mai fost noapte de când mi-a zâmbit. Visam şi mă vedeam pierzându-mă în lumina ce se răspândea din mine.
El e departe acum. Cuvintele mele nu-l vor atinge niciodată. Şi poate că e mai bine aşa. Nici n-ar trebui să fie altfel.
În ultimul timp, am avut tot felul de experiențe ciudate şi triste. M-am tot plimbat pe la mare şi n-am mai vrut să plec. În mine am purtat mereu un dor nestins şi sfâşietor de mare.
Mă gândeam cu groază la clipa când voi fi iar acasă, între pereții ăştia care poartă amprenta tuturor așteptărilor şi viselor mele.
În Vamă, am băut mult şi m-am uitat la cer. L-am așteptat. Trebuia să vină! Dar a trecut pe lângă mine ca un vis aşa cum au trecut toate.
Am plâns mult acolo. Şi cât așteptasem locul ăla! Cât l-am visat, cât m-a chemat la el! Am plâns nu din cauza lui, ci din cauza sentimentului infect de singurătate şi deșertăciune. De gol.
Stăteam cu curul pe nisip şi cu o bere în mână şi lacrimile nu se mai opreau. Toţi dansau morți în jurul meu şi se lumina de zi. Am început să râd. Plângeam şi râdeam şi marea îmi bătea în tâmple. Şi dezlănţuirea aceasta nu mai avea margini. Ştiam că vine o altă zi de care sunt incapabilă să mă mai bucur.
Am plâns în fiecare noapte. Pe nisip. În mașină. În baie. Pe balcon. La coadă la budă. M-am uitat în oglinda de la câţiva metri de mine şi am început să râd de imaginea tragico-comică. M-am gândit atunci că toţi oamenii ăia ar putea să creadă că plâng pentru că mă piş pe mine.
...Dar am şi simțit că trăiesc când mi-am ridicat privirea spre stele şi am fredonat melodii, sărind desculță în nisip, țipând, râzând, respirând marea, uitând de toate în afară de momentul prezent. A fost una din clipele alea în care m-am simțit eternă. În care m-am simțit. Pe mine cea adevărată care oricât de dărâmată şi bolnavă ar fi, încă trăiește. Încă se simte.
Pe drumul spre Bucureşti, în tren, a leșinat o tipă şi am făcut atac de panică. Mi-am dat seama că nu a fost prima oară. Că sunt frecvente. Că aproape în fiecare noapte, atunci când nu mai pot să respir înainte să adorm, e de fapt un atac de panică. Şi am stat aşa, vreo două ore, sufocându-mă şi crezând că mor în fiecare clipă şi că lumea se prăbușește în jurul meu. Că mă prăbuşesc. Eram blocată în propriul creier care făcea figuri şi n-aveam puterea să controlez asta.
M-am întors din nou la mare după două zile. Am urcat cu frică în tren, încercând să respir normal. Nu aveam locuri. Am stat pe valiză la intrare lângă budă. Brusc uşa s-a deschis. S-a deschis din mers şi trenul avea viteză. Înainte cu câteva minute mă întrebasem cu spaimă că ce-ar fi să se deschidă uşa aia. M-am panicat. După câteva minute trenul s-a oprit. A lovit ceva. O mamă cu copiii ei s-a aruncat în faţa trenului.
E atât de frig acum. Vine toamna. Şi mă tem că mă voi trezi într-o zi şi nu voi mai găsi nicio resursă din mine cu care să mă mai îmbrac, cu care să mă mai încălzesc. Mi-e atât de dor de soare, îl caut ca o disperată, dar nu găsesc în mine decât un frig cumplit.
