Acum pleacă! Dar stai să vezi cum mă zdrobesc de stânci! Pleacă!

 Tu eşti o clipă. Nu te cunosc.

Nu mă cunoşti.
Nu ne vom şti niciodată.

Ultima oară când te-am văzut am simțit că îmi voi aminti mereu. Că eşti doar un moment.
Noapte sufocantă de vară. Noi doi fumați, râzând din nimicuri. Noi doi în baie, zâmbind în oglindă. Eu, cu ochi visători şi triști, abia respirând. Tu, fără răbdare, ajutându-mă să-mi prind părul în două codiţe. Eu închizând ochii. Tu în filmele tale. Eu sărutându-te şi potolindu-mi setea.

Noi. Lângă fereastră. Tu pe scaun, eu pe fotoliu. Caloriferul care e măsuţa noastră. Te privesc şi e atât de bine acum. Îmi aprind agitată o ţigară şi bricheta plonjează sub pat. Râd. Şi tac. Şi tăcerile mele sunt cufundate într-un coşmar.

 

Noi doi. De fapt, eu şi cu tine. Noua ta casă în care miroase a viață. Şi-a amintiri. Liniştea nopții. Şi fum. Şi tremurul mâinilor mele. Şi scrum.
Străzile goale. Urlă a singurătate cu fiecare pas de-al nostru. Mergem grăbiți şi nesiguri să luăm berea aia. Tu te visezi în pat şi mă înjuri în gând. Eu mă visez cu tine pe străzi prăfuite, clătinându-mă şi sprijinindu-mă de umărul tău.

Mergem prin beznă în curtea ce miroase a nostalgie şi-a vise pierdute. Mă iei de mână. Ne latră câinii.
E dimineață. Te privesc cum dormi. Mă gândesc ce caut. Stai cu spatele la mine. Arunc perna pe partea cealaltă şi încerc să sar peste tine şi să mă înghesui, la perete. Ca să mă iei în brațe. Sunt atât de stupidă. E spaţiul
atât de mic. Între tine şi perete. Şi n-am loc. N-am
Loc în lumea ta. Şi te sufoc. Şi te sperii. Şi te derutez. Şi mă consumi.

Mă trezesc. Tu încă dormi. Eşti atât de departe de mine. Chiar şi acum. Nu mă auzi. Nu mă vezi. 

Mă privesc în oglindă. Am faţa palidă şi rimelul scurs pe obraji. Şi părul îmi stă în toate direcţiile, rămas doar într-o codiţă. Ochii străinei care se holbează la mine sunt speriaţi şi stinşi. O văd cum îmi zâmbeşte pierdută. Parcă a fugit de la nebuni. Mă sperii de imaginea asta şi fug din baie.

Deschid geamul şi respir dimineața asta frumoasă de august. E atâta lumină. Mă văd pe mine. Fumând tristă, în dimineți tăcute, imaginându-mi că te voi revedea într-o zi. Mă văd pe mine, în dimineți ca asta, în camera mea, adâncindu-mă în lumea mea complicată, așteptând.

Mă așez pe fotoliu şi-mi aprind o ţigară. Aş bea o cafea. Îmi amintesc că eşti aici. În camera asta ce pare acum atât de goală după haosul de azi-noapte. Eşti aici. Şi pereții ăștia mă dor. Ne-am lăsat amprentele peste tot. Nu vezi? Ei mă văd. Cum trag obosită din ţigară şi mă uit în gol, pe fereastră. Ei sunt martori. Privesc neclintiți cum te stingi din inima mea. Şi cum te las. 

Cum te las să pleci.

Pașii mei răsună obosiţi pe podea în dimineața asta tristă. Pășesc încet, să nu te trezesc, păşesc încet şi grăbit pe propriul dezastru.

Mă uit pe fereastra din cealaltă cameră. E o dimineață sufocantă de august. Dar totul e atât de sfârșit. Mă uit pe geam şi parcă plouă.

Atât de frig îmi e.

 

Ai fost doar un moment, V. Un alt personaj din scrierile mele. Un alt scenariu pe care îl trăiesc la nesfârșit. Tu nu eşti al meu. Şi nu vei fi niciodată. Tu nu poţi să-mi vezi frumuseţea. O poţi aprecia sau intui, dar rece, calculat, ceea ce-i egal cu zero. Ştiu că într-o zi îl voi găsi pe el. Şi nu voi mai vrea să opresc clipa în loc. Voi vrea să trăiesc. Să trăiesc... Şi atât.
El nu mă va lăsa să aştept. Mă va iubi cu toate ciudățeniile mele şi tristeţea mea, cu toată nebunia. Mă va iubi ca un nebun. Îmi va iubi esența. El nu mă va căuta doar când e fericit şi vrea să se distreze. El îmi vă căuta disperat prezenţa chiar şi atunci când va fi nefericit , deznădăjduit, chiar şi atunci când obosit şi plictisit de lume şi de toate, se va aşeza în pat şi se va gândi la mine. Va fi plin de mine. Chiar şi atunci când în rutina zilnică, printre activităţi, se va uita pe el însuşi. Dar îşi va aminti. Îşi va aminti de mine. Şi va zâmbi. El mă va vedea. El mă va auzi. Şi-l voi simți. A fost mereu aici. În mine.

Îmi plac ochii tăi. Găsesc atâta viaţă în ei. Şi zâmbetul tău ce a luminat mereu întunericul în care mă tot scufund. Mi-ai râs pe suflet. Mi-ai râs ecou în lumea asta tristă a mea. M-ai luat în brațe şi mi-ai liniștit sufletul. M-ai strâns în brațe şi am respirat din nou.
Ai fost ca un vis. Cu tine, o vreme, am trăit într-un alt univers, departe de realitate. Cum mi-ai spus şi tu.. Ne-am creat o lume a noastră în care toate au dispărut, rămânând doar noi. Doar un moment. Apoi am
deschis ochii şi lumina ne-a înghițit.