tati

Tati, te simt atât de departe! Simt cum pleci, în fiecare clipă, şi nu te pot opri. Şi totuşi, ai rămas atât de prezent. Ce s-a întâmplat? Mă tot întreb, stupid. Ştiu că nu poţi să-mi spui. Tati, mi-e dor de tine! N-am putut să plâng de când ai murit. Fix o lună mi-a luat ca să pot să plâng din nou. O lună a trecut? Mi se pare doar o zi.

Acum îţi scriu cu lacrimi. Abia curg. Parcă le e frică. Durerea e atât de adâncă încât nu poate ieşi la suprafaţă. E fără lacrimi răcoritoare. E seacă şi goală. E mută. E plină de strigăte înăbuşite.

Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai. 

Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii, cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată. Sunt momente în care mă trezesc brusc că mi se derulează în faţă clipe cu tine. Fără să vreau. Simple întâmplări, gesturi, cuvinte, obiceiuri, vocea ta. Toate, toate! atât de cunoscute de mine, parte din mine, atât de prezente, încep să reînvie.

 Sunt momente în care uit că nu mai eşti. O fracţiune de secundă. Atât durează visul ăsta. Şi apoi îmi amintesc şi mi se zguduie din nou lumea. 

Se spune că trebuie să-ţi aminteşti frumos de omul iubit atunci când nu mai e. Să porţi în suflet amintirile frumoase. Dar cum poţi să faci asta dacă fericirea doare cel mai rău, la final?

De când ai plecat, am crezut că totul s-a sfârşit. Ceva, din subconştientul meu, aşa a interpretat pierderea ta. Ca pe o capitulare. Şi n-am mai simţit nimic. Am amorţit şi-am zâmbit durerii cu cel mai sinistru zâmbet. Aşa i-am zâmbit lui I. când i-am zis că nu mai ai nicio şansă.

Mi-a fost frică să simt, aşa că m-am apărat cum am ştiut mai bine. Deşi toate şi-au pierdut sensul. La naiba cu optimismul ăsta forţat! Cu toate mecanismele de apărare! Tu n-o să mai fii acolo, să mă mângâi pe păr şi să-mi dai curaj în viaţă. N-o să mai fii să-mi îndrumi paşii pe drumul pe care mi l-am ales în psihologie, de dragul tău, un drum pe care l-am ales atât de natural. N-o să mai fii acolo, la nunta mea. Şi nici bunic nu vei mai fi. Nu vei mai fi, tati, niciodată, şi asta mă sperie şi mă frânge. E ireparabil.

 Abia acum simt golul imens pe care nu-l va putea umple nicio fericire vreodată. Nu e un gol în care cad cu voluptate. E un gol care cade în mine, când mi-e lumea mai dragă.

Ţi-am pictat tabloul care îţi plăcea atât de mult. Cu lacrimi în suflet şi cu muzica ta simfonică, iubită.

Te îmbrăţişez, tati,
al tău copil care te va iubi mereu.

Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele. Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine

1. Pentru ce și pentru cine merită să suferi în viață?

Nu cred că există ceva pentru care să se merite. Suferim şi atât. De fiecare dată când suferim, chiar dacă obiectiv, altora li s-ar părea fără rost şi o irosire de timp, noi suferim ca o reacţie emoţională la ceva care ne provoacă durere. Deci contează atunci, are o însemnătate pentru noi, cei din momentul ăla.  Poate că într-o zi nu va mai conta.

Avem nevoie şi de suferinţă pentru a putea să ne maturizăm emoţional.

2. Cine ai fi dacă nimeni nu te-ar judeca?

Aceeaşi persoană, cu mai puţine frici şi cu mult mai mult curaj. Curajul ar duce la acţiune şi prin urmare, la mai multe reuşite. Reuşitele ar duce la o variantă mai bună a mea. La evoluţie. Deci asta aş fi.

3. Ce ai face dacă ai ști că nimeni nu te-ar judeca?

Ca la punctul 2.

4. În funcție de modul în care se desfășoară viața ta, unde te vezi peste cinci ani? Dar 10? Dar 20?

Nu-mi place să mă gândesc prea mult la viitor şi să-mi fac planuri. Sunt superstiţioasă. Oricum, viitorul e incert.

5. Pe cine admiri cel mai mult și de ce?

Pe iubitul meu tată care azi nu mai e. El a fost mentorul şi modelul meu şi va continua mereu să fie. Temelia pe care adunam cunoştinţele noi pentru a mă îmbogăţi intelectual şi spiritual. Avântul meu în viaţă. Sprijinul şi centrul meu de echilibru. Refugiul. Şi nu îl ultimul rând, cel mai bun tată. Ne-a oferit mie şi surorii mele, cea mai bună educaţie, izvorul de cunoaştere, iubirea de tată, mângâierea, iertarea, răsfăţul, el nu putea sta supărat pe noi şi ne făcea mereu bucurii. Cât râdeam cu el de lucruri mărunte! Cât ne bucuram de lucruri simple! Cât de mândră eram de el! Doamne, toată viaţa mea este legată de el. E parte integrantă din tot ceea ce sunt. El era omul cu care nu mă puteam plictisi niciodată. Atât de multe lucruri ştia, atât de infinit era. 

PUBLICITAT6. Care este secretul pe care vrei să îl ții ascuns de toată lumea?

Faptul că n-am încredere în mine. Na, că v-am zis.  Sunt atât de mândră, încât abia că mi-o recunosc mie însămi. Pur şi simplu nu pot suporta ca oamenii să-mi vadă vulnerabilitea asta. E ca un fel mecanism de apărare şi mândria asta stupidă. Uneori, ajungi să fii mândru şi orgolios atunci când te simţi atât de mic, pentru a-ţi apăra ego-ul. E o iluzie creată de creier. Da, cred că mândria şi orgoliul se nasc din nesiguranţă. Şi nesiguranţa, de cele mai multe ori, din cauza oamenilor care judecă.

7. Care sunt oamenii pentru care ai suferit cel mai mult în această viață? 

Am suferit după oameni pe care îi voiam alături pentru a mă putea simţi fericită, chiar dacă ştiam că într-o zi nu vor mai conta şi că lacrimile mele nu îi vor aduce niciodată la mine. Chiar dacă ştiam că fericirea mea ar trebui să nu depindă de nimeni şi că am o rană de neiubire pe care vreau să o vindec, într-un mod atât de nociv, dorind oameni care nu mă vor în viaţa lor. Ceea ce nu ştiam e că oamenii aceia nu mi-ar fi adus niciodată fericirea. Dacă s-ar fi întâmplat, într-o zi, să-mi răspundă la sentimente, s-ar fi prăbuşit toată acea iluzie că fericirea mea depinde de ei. 

Am plâns după oameni pe care nu i-am atins niciodată sufleteşte, prin amintirea cărora m-am pierdut, atât de neînsemnată eram. Şi am rămas indiferentă în faţa altor oameni pentru care aminirea mea chiar conta, era una dintre lucrurile care îi făceau să zâmbească. 

Am suferit când oameni pe care îi credeam prieteni nu-mi răspundeau cu aceeaşi sinceritate şi iubire. Şi mă legam, mă legam de orice pentru a le găsi scuze şi a-i ierta. 

Şi-am suferit când oameni dragi au plecat pentru totdeauna din viaţa asta care pare doar un vis. Nu cred că există o mai mare suferinţă decât aceea în care ştii că nu-l vei mai vedea niciodată pe omul drag. Şi creierul tău, pentru a se adapta pierderii, creează tot felul de mecanisme de apărare pentru a nu se prăbuşi.

Cât de cumplit şi de neconceput poate să fie să te desparţi pentru totdeauna de omul iubit. Să nu-l mai vezi niciodată venind. Niciodată! Cel puţin, nu în această viaţă. 

Şi totuşi, prin toate lecţiile acestea, am crescut. 

8. Care sunt cele mai mari realizări ale tale de până acum?

Faptul că am făcut facultatea pe care am vrut-o, în ciuda anxietăţii mele. Şi faptul că merg pe acest drum, pe care am visat mereu, să ajut oameni. Şi că scriu de când sunt mică. Da, e şi asta o realizare! Să poţi să te ocupi de pasiunea ta care îţi curge prin sânge de când te ştii, cu aceeaşi intensitate şi sete de a se concretiza în ceva care să conteze. Căci dacă nu, ar plânge mereu, chinuindu-se să iasă la suprafaţă din oceanul propriilor lacrimi. 

9. Care este persoana la care nu vrei încă să renunți (deși ar trebui să faci asta)?

E o persoană specială care m-a făcut să visez şi care a fost o altă lecţie pentru mine. E singura întrebare la care mi-e greu să răspund. 

Azi-noapte, când stăteam în pat, mi-am dat seama de un lucru pe care nu am vrut să-l realizez până acum deşi e atât de firesc şi de evident. Mi-am spus, cu voce tare, cu cel mai naiv şi sincer ton: ,,Tare mă tem că nu-i pasă!" M-am surprins, spunând asta şi am început să râd, căci de atâta timp ştiu toate lucrurile acestea care au fost mereu evidente. Dar acum, pentru prima oară, m-am lăsat să cred cu toată fiinţa, mi-am deschis conştiinţa, fără să vreau, fără mecanisme de apărare, fără iluzii, fără evitare. Remarca mea, ca o revelaţie, a sunat atât de naiv şi de copilăresc!

Apoi, am realizat că dacă nici până acum, acel om nu a dat semne să-i pese, e timpul să închei acest capitol din viaţa mea. Căci înseamnă că nu a fost să fie. Viaţa are alte planuri. Şi mai mult,  pe lângă destin, mai e şi faptul că dacă un om nu te vrea, oricât de clişeic ar suna, înseamnă că nu merită, pur şi simplu, să facă parte din viaţa ta. E ceva firesc. Şi chiar dacă doare, aş suferi şi mai mult dacă aş mai sta blocată într-o poveste care nu-i pentru mine. Sau e pentru mine, doar ca să mă înveţe că trebuie să ştiu să pierd ca să pot câştiga. De ce să stau în loc, iubind himere, când pot să continui să merg spre un viitor în care sunt iubită?

10. Dacă nu ar trebui să mai muncești, ce ai face cu zilele tale libere?

Aş scrie. Mult. M-aş duce la marea mea şi  aş crea poveşti acolo, cu marea în timpane şi pe retină şi pe piele

şi-n fiecare atom. 

11. Care sunt cele 5 lucruri care îți pun zâmbetul pe buze de fiecare dată?

Oamenii dragi şi momentele în care mă simt eternă.

Animăluţele mele.

Scrisul- zâmbete lacrimi.

Copiii şi lucrurile simple şi propriile gafe care mă fac să râd.

În general, toate dulciurile.

El... oricare ar fi el, din trecut, prezent şi viitor.

Am cam trişat!

12. Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

Ciudată.

Intensă.

Comică.

Înţeleaptă.

Curioasă.

Visătoare- ameţită.

Obsesiv-compulsivă.

13. Dacă mergi prin casă și pui mâna pe fiecare lucru pe care îl deții, câte dintre aceste lucruri te fac să te simți fericită sau liniștită? De ce le ții pe toate?

Cărţile.

Lucrurile de la oamenii dragi.

Telefonul când mă caută el.

Caietele în care am atâtea amintiri.

Deci toate au valoare sentimentală, până la urmă!

14. Ce te deranjează cel mai mult la oamenii din jurul tău?

Răutatea şi ignoranţa.

15. Care este cel mai mare vis al tău?

Să las ceva în urma mea. 

16. Care este cel mai mare regret al tău?

Că n-am ştiut să fiu fericită atunci când aveam toate motivele să fiu. Că mi-am dat seama că eram abia atunci când am pierdut. 

Că am spus cuvinte urâte la nervi şi că am rănit persoane dragi. Mă doare fiecare cuvânt.

Că n-am avut mai mult curaj.

Că am stat în loc, aşteptând himere.

Că mi-am dat seama de adevărata valoare a unei persoane abia atunci când am pierdut-o.

Că n-am stat mai mult cu tatăl meu să vorbim la ultima noastră conversaţie, că nu l-am luat în braţe şi nu i-am spus cât de mult îl iubesc. Că nu i-am spus ,,noapte bună" , ca de fiecare dată, atunci când l-am văzut pentru ultima oară, ducându-se în camera lui.

Regretele dor, toţi le avem. Dar ele nu ne înving dacă luăm tot ce e mai bun din ele- lecţia pe care ne-au dat-o. 

17. Care sunt lucrurile asupra cărora nu ai control? De ce nu le lași libere?

Nu avem control asupra vieţii, în general, şi asupra lucrurilor pe care le dorim, în special, dar care nu ţin de noi. Poate că ar fi plictisitor să avem control asupra tuturor lucrurilor. Nu ar mai exista nicio magie, nicio dorinţă, niciun vis, nicio luptă, niciun obstacol. În asta constă farmecul vieţii, până la urmă. 

E greu să te desprinzi de ceea ce vrei din toată inima. Dar numai atunci când te eliberezi de ceea ce te agăţai cu disperare, numai atunci, eşti liber din nou.