tati

Tati, te simt atât de departe! Simt cum pleci, în fiecare clipă, şi nu te pot opri. Şi totuşi, ai rămas atât de prezent. Ce s-a întâmplat? Mă tot întreb, stupid. Ştiu că nu poţi să-mi spui. Tati, mi-e dor de tine! N-am putut să plâng de când ai murit. Fix o lună mi-a luat ca să pot să plâng din nou. O lună a trecut? Mi se pare doar o zi.

Acum îţi scriu cu lacrimi. Abia curg. Parcă le e frică. Durerea e atât de adâncă încât nu poate ieşi la suprafaţă. E fără lacrimi răcoritoare. E seacă şi goală. E mută. E plină de strigăte înăbuşite.

Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai. 

Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii, cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată. Sunt momente în care mă trezesc brusc că mi se derulează în faţă clipe cu tine. Fără să vreau. Simple întâmplări, gesturi, cuvinte, obiceiuri, vocea ta. Toate, toate! atât de cunoscute de mine, parte din mine, atât de prezente, încep să reînvie.

 Sunt momente în care uit că nu mai eşti. O fracţiune de secundă. Atât durează visul ăsta. Şi apoi îmi amintesc şi mi se zguduie din nou lumea. 

Se spune că trebuie să-ţi aminteşti frumos de omul iubit atunci când nu mai e. Să porţi în suflet amintirile frumoase. Dar cum poţi să faci asta dacă fericirea doare cel mai rău, la final?

De când ai plecat, am crezut că totul s-a sfârşit. Ceva, din subconştientul meu, aşa a interpretat pierderea ta. Ca pe o capitulare. Şi n-am mai simţit nimic. Am amorţit şi-am zâmbit durerii cu cel mai sinistru zâmbet. Aşa i-am zâmbit lui I. când i-am zis că nu mai ai nicio şansă.

Mi-a fost frică să simt, aşa că m-am apărat cum am ştiut mai bine. Deşi toate şi-au pierdut sensul. La naiba cu optimismul ăsta forţat! Cu toate mecanismele de apărare! Tu n-o să mai fii acolo, să mă mângâi pe păr şi să-mi dai curaj în viaţă. N-o să mai fii să-mi îndrumi paşii pe drumul pe care mi l-am ales în psihologie, de dragul tău, un drum pe care l-am ales atât de natural. N-o să mai fii acolo, la nunta mea. Şi nici bunic nu vei mai fi. Nu vei mai fi, tati, niciodată, şi asta mă sperie şi mă frânge. E ireparabil.

 Abia acum simt golul imens pe care nu-l va putea umple nicio fericire vreodată. Nu e un gol în care cad cu voluptate. E un gol care cade în mine, când mi-e lumea mai dragă.

Ţi-am pictat tabloul care îţi plăcea atât de mult. Cu lacrimi în suflet şi cu muzica ta simfonică, iubită.

Te îmbrăţişez, tati,
al tău copil care te va iubi mereu.