Fluturele negru şi lumina

mi-au arătat că tu continui să fii, undeva, într-o lume ale cărei porţi îmi sunt închise.

Drumul e atât de lung în despărţire.

Se face tot mai toamnă şi mai departe, înghiţind fiecare clipă dintr-o viaţă care ar fi putut fi

alături de tine.

Azi am visat mult gri.

Copaci gri şi drumul gri, o bancă gri şi oameni gri.

Toţi erau gri. 

 Azi ar fi fost nunta mea.

E toamnă, e frig şi e gri.

Ştiu, tati, că ai fost cu noi.

Fluturele negru şi lumina.

Azi e mai toamnă decât niciodată.

Un om evoluat

Indiferent de circumstanţele vieţii, indiferent de cât de sus ar ajunge intelectual, material sau social, în ciuda tuturor influenţelor exterioare, chiar de şi-ar duce zilele într-o colibă ori palat, un om frumos rămâne în esenţă acelaşi, un om bun, empatic şi pur, şi poate să privească dincolo de tentaţia infatuării, vanităţii şi suficienţei.

Un om evoluat, care a înţeles măcar puţin despre viaţă, îşi păstrează delicateţea sufletească a copilăriei, pe oricare drum l-ar purta soarta.

El îşi priveşte semenii ca pe suflete dragi, indiferent de cât de sus sau jos ar părea că aceştia sunt.

El nu este nici rege, nici cerşetor, ci doar OM, indiferent de locul în care s-ar afla pe scara socială.

El poate vedea dincolo de propriul ego şi dincolo de slăbiciunile celorlalţi.

A fi bun se naşte din a şti să iubeşti. Un om bun a cunoscut iubirea adevărată şi arta de a dărui fericire şi mângâiere fiinţelor de pe Pământ.

Un om bun, indiferent de cât de lovit ar fi de soartă, se întoarce mereu la el însuşi, la inocenţa sufletească din esenţa lui.

dragul meu, e octombrie

O, Doamne, cât iubesc toamna!

Îl iubesc pe Octombrie cu frenezie şi cu lacrimi,

prilej de a vedea stelele pe cerul tot mai rece,

prilej de-a auzi muzica 

pe drumul spre casă,

în zare, pierdute, 

ţipăt, ecou,

păsări se duc spre apus...

Zbucium şi linişte,

în sufletul meu vei fi mereu Octombrie...

Uite că vine toamna pe drumuri lăturalnice!

Uite cum ajunge toamna pe străzi pe înserate,

Iată ce târziu se face când ne pierdem în Octombrie...

pe căi înnoptate,

Ce pustiu ne e pe banca cu vise uscate...

sub felinare tot mai palide de-amintiri,

o, au trecut toate!

Dragul meu, e toamnă,

şi vioara plânge,

O, cât se frânge!

Bucuria şi durerea ei,

De Octombrie...

O, Doamne, cât de mult te iubesc!

Cum nu se poate iubi decât în Octombrie...

Nu-i sete mai adâncă de mare cum te iubesc eu acum,

în Octombrie,

Nu-i vin mai dulce pe buze când toamna coboară în suflet...

Nu-i dor mai aprig pe lume când ochii mei te caută 

în Octombrie...

Nu mi-e muzică şi nici toamnă,

nu e nimic mai frumos şi mai drag...

Ascultă cum licăre azi noaptea 

al ei ultim vers,

în ploaia torenţială de frunze...