dragul meu, e octombrie

O, Doamne, cât iubesc toamna!

Îl iubesc pe Octombrie cu frenezie şi cu lacrimi,

prilej de a vedea stelele pe cerul tot mai rece,

prilej de-a auzi muzica 

pe drumul spre casă,

în zare, pierdute, 

ţipăt, ecou,

păsări se duc spre apus...

Zbucium şi linişte,

în sufletul meu vei fi mereu Octombrie...

Uite că vine toamna pe drumuri lăturalnice!

Uite cum ajunge toamna pe străzi pe înserate,

Iată ce târziu se face când ne pierdem în Octombrie...

pe căi înnoptate,

Ce pustiu ne e pe banca cu vise uscate...

sub felinare tot mai palide de-amintiri,

o, au trecut toate!

Dragul meu, e toamnă,

şi vioara plânge,

O, cât se frânge!

Bucuria şi durerea ei,

De Octombrie...

O, Doamne, cât de mult te iubesc!

Cum nu se poate iubi decât în Octombrie...

Nu-i sete mai adâncă de mare cum te iubesc eu acum,

în Octombrie,

Nu-i vin mai dulce pe buze când toamna coboară în suflet...

Nu-i dor mai aprig pe lume când ochii mei te caută 

în Octombrie...

Nu mi-e muzică şi nici toamnă,

nu e nimic mai frumos şi mai drag...

Ascultă cum licăre azi noaptea 

al ei ultim vers,

în ploaia torenţială de frunze...