Rămas bun. Mă numesc Lorelei.
Acum închide ochii şi visează.
Lasă-ţi toate grijile de o parte. N-o să-ţi dau niciodată drumul, nu, nu, nu... ~Dormi, iubirea mea, singura şi unica mea iubire. Promit să te iubesc în fiecare zi, mereu.
~Dormi, iubirea mea. ~Dormi.
de cele mai multe ori îmi găsesc refugiu în lumea mea ciudată şi împrăştiată. mi-e silă de oameni, mi-e silă de mine şi detest tot ce ţine de ei. mi-au rămas scrisul, ploaia şi frunzele toamnei.. ţigara şi cărţile . e stupid, ştii ?
căci mi-e cam dor de tine, dragă aimee . mă plimb dezorientată şi-s în fiecare staţie cu ochi goi şi fixi. du-mă acasă. mă ustură ochii şi-am buzele arse. uneori mă gândesc la tine. erai frumoasă şi inocentă, şi nimeni nu te ştia mai bine ca mine. acum mă uit la tine şi văđ un copil obosit, rău, egoist şi mereu grăbit. erai a mea, đar m-ai lăsat singură. unde e copilul ăla împiedicat cu zâmbet ştrengar şi râs zgomotos ? care râdea când făcea o prostie. căruia nu-i era frică de nimic, care îşi băga picioarele în tot şi pleca acasă când nu mai mergea ceva. unde e fetiţa aia dulce şi spontană pregătită mereu pentru o nouă zi, pentru o nouă provocare, pentru o nouă şansă ? mă uit la tine şi mi se pare că nu mai eşti decăt umbra a celei care ai fost. unde ţi-e sclipirea aia din ochii tăi căprui şi mici, care niciodată nu ţi-au plăcut, dar ah, de câte ori ţi-am zis că eu îi iubesc, că tu le dai însufleţire ? ţie îţi vorbesc acum, căci m-ai lăsat singura. şi scuză-mă dacă sunt incoerentă, dacă-s cam beată, dar te-am iubit mereu, micuţo, aimee.. tu-mi ştiai cele mai ascunse gânduri, tu m-ascultai şi râdeai încet când începeam să plâng din senin. de nebună ce sunt. doar de farmecul momentului. tu nu mă judecai. tu te împrieteneai cu copiii străzii şi aruncai bilete în mare. te îndrăgosteai subit de vreo chitară sau un necunoscut ce-l întâlneai întâmplător şi-apoi nu-l mai vedeai, dar sufletul tau, copile, păstra mereu clipele magice. nimeni nu te-a înţeles, dar eu da, suflete. tu-i ghiceai gândurile şi făceaţi pasul ştrengarlui pe strađă. tu recitai poezii în faţa oglinzii şi-adormeai la poveşti. tu cântai în drum spre şcoală, chiar dacă erai cea mai mare afoană. tu preţuiai o îmbraţişare mai mult ca orice, şi-o mângăiere pe frunte. tu oftai uşor când erai acaparată de dragoste, de fericire. ai fi putut sta în braţele lui o eternitate, şi te întristai că nu-i plăcea toamna, că deschidea umbrela când începea ploaia. numai tu te trezeai năucă pe la 4:45 dim şi te duceai la geam să priveşti cum se luminează de zi. şi-l deschideai apoi ca să respiri aerul. să ţi se prelungească viaţa, că aşa auzisei tu. prostuţo, vreau să mai fiu cu tine, alături de tine, măcar un ceas. tu ştiai să iubeşti oamenii, oricât de scârboşi ar fi ei. tu credeai în ei, chiar dacă te dezamăgeau şi plecau. credeai în puterea lor şi-n magia dintre ei. tu ştiai să iubeşti, tu cu iubirea ta ciudată. neverosimilă. pură. dar unde a dispărut ? de ce iubeşti o perioadă o anumită persoană şi apoi te stingi şi tu ? speram ca măcar tu s-o faci până la capăt. te urăsc. ţie îţi plăcea ploaia şi te-mbrăcai şi fugeai afară, şi te-ntorceai plouată, râzând, chiar dacă a doua zi nu te mai ridicai din pat. nu ştiai multe despre tine, dar câte ascundea fiinţa ta toată.. atât de mică şi de fragilă. unde eşti scumpă aimee, iubita mea parte din mine, cu amintirea unei dragoste pierdute, mereu aceeaşi, mereu altfel ? cu părul tău întunecat şi mers tărăgănat. ce le zâmbea trecătorilor mereu pe strađă şi se oprea din când în când să-şi vađă chipul reflectat într-o băltoacă. parcul e gol fără tine acum, fetiţo, şi copiii încă te aşteaptă să te mai joci cu ei ca într-o iarnă târzie, şi banca cu frunze îţi simte lipsa. acum când nu mai eşti, te preţuiesc. te strig în nopţi, te strig mereu, şi D. s-a dus şi el. unde sunteţi mă ?
altădată erai cu mine, dar acum te-ai ascuns pe undeva. te-am iubit mereu, micuţo. eşti partea mea ascunsă. dar mă tem că eşti aruncată într-o cutie portocalie, pe undeva, în vreun raft, pe care s-a aşternut praful.
18:50 am avut o zi grea, constantă, ştearsă. plec de la ore plictisită, cu-n mers de om beat, uitându-mă prin oameni, prin decor. fac totul mecanic, m-am obşinuit prost. să fug de orice sentiment, să tai totul de la rădăcină, să nu las pe nimeni să se apropie prea mult. afară e frig, dar eu nu simt frigul, căci el nu e aici ca să simt toamna. sunt răcită şi nasul îl am înfundat şi-mi curge din 5 în 5 minute. bag mâna în palton şi scot câte un serveţel mototolit. totul se învarte cu mine şi tot ce-aş vrea e să fiu sub plapuma mea portocalie, acasă. cu-n roman bun şi-o cană de ceai de tei. mă gândesc cât de stupidă am fost azi când am început să plâng la ora de română la acea poezie. cu-n râs isteric. merg în neştire şi oamenii sunt prea gălăgioşi şi prea grăbiţi. o remarcă stupidă a unui trecător mă lasă rece. mă plimb haotic şi am impresia că nu am o destinaţie anume, că picioarele mă poartă la întâmplare. nici nu mai ştiu când a fost ultima oară când mi-a bătut inima gata să-mi sară din piept, când am simţit că tremur la atingerea lui, când mi-a venit sa sar în sus de fericire. o frunză cade chiar în faţa mea, şi mă gândesc la asemănarea dintre noi două. nu-s genul ăla de persoană care pare să ascundă multe, pe care vrei s-o descoperi în fiecare zi. am un suflet sărac şi sună a gol. sunt un copil aiurit, razgâiat, grăbit şi isteric, şi-n cea mai mare parte a timpului alcoolic. aş vrea să simt ceva, dar sunt prea obosită de mine. obosită de vise şi naivităţi efemere, obosită de iubiri pierdute, obosită să-mi pese, să fac drame din lucruri ce-au trecut de mult, obosită de oamenii ce trec pe lângă mine monotoni.
aş vrea să plouă şi s-o iau prin băltoace. să mă aşez pe trotuar, ca în vremurile bune, şi să mă uit la apa care se prelinge.
19:04 în tot haosul ce-mi perturbă realitatea mă întâlnesc cu el şi-l sărut apăsat. îmi zâmbeşte amorţit, strofocându-se să-mi arate că-i pasă, că fata ce-şi reface visele alături de el, nu-l lasă rece. simt că sunt atât de mică şi de neimportantă pentru el, încât aproape că nu sunt. cum ar putea un om atât de mic să însemne prea mult ? şi mă întreb cum ar putea sa însemne ceva când e atât de gol, atât de vid, atât de.. ambiguu ? mă gândesc c-o să mă uite repede, că n-o să am un loc în trecutul lui. o să mă pierd în amintirea lui la cât de mică sunt. ţipăm unul la altul şi-o femeie strigă spre noi că suntem tineri şi să ne iubim. apoi se aşează tăcerea. ce rost au toate când într-un final va pleca şi el ?oamenii sunt singuri căci construiesc ziduri în loc de poduri.
20:59 te văd zâmbind cuminte, trecând încet pe lângă mine, o dată cu toamna. pe lângă lumea mea. şi fumul de ţigară îmi intră în ochi şi nu te văd clar. apoi nu mai eşti. e ciudat cum ieri faceai parte din ea, şi acum treci pe lângă.
______________________ 00:24
au trecut zilele în care mă gândeam la tine când lucrurile o luau razna, cand simţeam amar în suflet, şi mă ridicam pe picioare agăţându-mă de amintirea ta. dar încă îmi mai găsesc culcuş în tine, uneori, atunci când oamenii imi par prea răi, când îmi provoacă silă. mici detalii ce nu le-am observat la timpul lor, le văd acum. e ciudat cum nu ne amintim de lucrurile mari, remarcante, ci de acelea mici, care par atunci neimportante.
învaţă-mă să te iubesc din nou, căci mă tem că nici de asta nu mai sunt în stare. dă-mi din nou zâmbetul ăla de copil şi puterea să le înving pe toate. fă-mă să râd şi demonstrează-mi că altul ca tine nu există. ceartă-mă că nu ştiu să mă port, că-s prea copilă, că încă pot zâmbi când mă gândesc la tine, deşi nu eşti.. deşi nu mai sunt. povesteşte-mi cum ţi-a fost anul fără mine. fă-mă să simt din nou toamna.
"drumurile noastre nu mai sunt aceleaşi. s-au destrămat de mult. poate că într-o zi, când voi ridica capul pe stradă, te voi zări. şi-ţi voi zâmbi trist, şi mă vei saluta rece. doi străini cu amintiri şi atât." 17 iulie 2010 Yiruma - Kiss the Rain and Rainymood with Poem
2 octombrie 2011 umbrele cenuşii. plouă mărunt, cu frunze arămii. trecătorii trec grăbiţi, łăsând în urma lor un scrâşnet vag de crengi uscate şi-un octombrie dezolant. mocirlă, chipuri plouate, ,şterse, anemice. e-o atmosferă apăsătoare, isovitoare.
o tânără fată cu faţa palidă şi cearcăne adânci. încearcă să zâmbească cu colţurile gurii căzute, ostenite. are ochii amari, nostalgici, infinţi. o uşoară oboseală în priviri. nu oboseala aceea a zilei, nici zdrobirea pe care ţi-o lasă o boală îndelungată. ci acea oboseală aproape ironică pe care o determină cu timpul inteligenţa feminină. e îmbrăcată într-un pulover maro şi-un fular albastru ce-i înfăşoară tot gâtul. tuşeşte din când în când. părul de-un castaniu stins o face sa pară mai matură decât e. stă amorţită într-o staţie mohorâtă şi aşteaptă pe cineva.
un om al străzii se apropie de ea: aveţi un foc ? da. poftim mulţumesc domnişoară. râs isteric. fatidic. meschin.
o irită cumplit batrânul sinistru de lângă ea cu barba lungă şi cenuşie. cu ochii incandescenţi şi tulburi, şi gura mare, nefastă. ceva în sunetele acestuia prevăd parcă ceva fatidic. de fiecare dată când l-a întâlnit pe acesta s-a întâmplat ceva, ceva peste măsura ei de înţelegere. i-ar fi zis să tacă, dar e frântă. îşi aprinde o ţigare şi fumează privind zbuciumul străzii.
trupul îi e precum o bucată de porţelan ce sună a gol. toate sunt părăsite adânc în ea. priveşte absentă la oamenii ce vin şi pleacă, nepăsători. un glas lăuntric îi şopteşte: "nu mă plâng. o vreme am fost atât de fericită, încât consider că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor de mai târziu." şi ploaia o cufundă şi mai mult .
o voce caldă, şi atât de familiară o trezi. ridică capul şi printre cerculeţele de fum întrezări un chip cunoscut, dureros de cunoscut. cu doi ochi de luceferi, de-un căprui de-o toamnă târzie, cu părul precum frunzele veştejite. cu-n aer familiar, nostalgic, zâmbitor. nu tresări. imaginea lui era neclară, ca într-un vis, departe, foarte departe de ea.. de l-ar fi văzut cu ani în urmă, mâinile ei ar fi tremurat în prezenţa acestui tânăr, şi-ar fi muşcat buzele şi ar fi avut o senzaţie de leşin.
o cană cu ceai, invitaţie la vals şi ploaia. zâmbeşte cât mai ai timp ! nu mai am nici ţigări ...o simplă farsă aş ieşi afară şi-aş fuma o ţigară, dar mi-e frig. şi totuşi se învârte ! adică ? caută pe google. la liceu.. aimee cu ţigara, eu cu mărul, tu cu ea femeie, nu eşti sănătoasă ! vreau un hanorac gros şi căciula mea verdeee cred că acum o sa iasă ca o glumă proastă. nu mai pot fi profundă şi până la urmă unde e berea aia ? găsesc ceva comun şi dulce în privirile lor. tu de ce râzi ? ca între fete ! aromă de ciocolată caldă, aş sta în braţele lui .. hai să fugim şi să ne aruncăm în frunze. şi e vina mea că atunci când stăteam pe pervaz şi mă-ntrebam pe cine voi iubi mereu, a apărut o maşina cu nr de matriculare dor ? hăă era sa cad pe geam ce faci acum ? beau la asta mă gândeam şi eu, jur ! îmi plac reflexiile mele roşcate când stau cu părul în soare. au culori de toamnă mă intrigi, eşti ca o provocare şi parcă toamna intră în noi, treptat, lăsâdu-ne fără frunze indescifrabil. cum poate toamna să te lase fără frunze ? e o metaforă frate. meta-floră. aş vrea sa fug chiar acum spre tine, şi să colindăm toată noaptea pe străzile bucureştiului, în ploaie cred că o să şie toată lumea că ai căutat prin casă, o oră, bani pentru ţigări şi e aberant că de fiecare dată când a aparut boschetaru' ăla cu râs nebun, a apărut şi el..în fiecare an, ca o premoniţie de-ar fi un film, ai zice că-i cam tras de păr ţii la mine ? ia-mă în braţe şi vei vedea hai să votăm, eu vreau portocaliu mă duc să-mi fac un sandwich. ai apărut şi-ai dispărut la fel de subit, lăsându-mă în staţie printre râsete isterice care mă speriau începe şi se termină cu un -sex on the beach- ăsta e un fleac. eu n-am trecut, nici viitor peste o lună fac 18, bă ! mi-e cam dor de tine.
în noaptea asta e ploaie de stele. 8 octombrie 2011 22:22
un fel de 'to be continued' semnat S, Annita & Vocile
numai ce-am pierdut îmi va aparţine pentru totdeauna. când l-am pierdut, am ştiut că o parte din mine a murit cu el o dată, dar am simţit că-i mai al meu ca niciodată. dorul meu era integrat în întreaga mea fiinţă, în sânge, iar teama de-al pierde n-a mai existat. o dulce suferinţă, un amar cumplit ce mi-a dezagregat făptura şi m-a aruncat aproape de moarte.
îi scriam pagini întregi, în noapte, cu degetele sângerându-mi. îmi spuneam că, dacă el va vedea ce-i scriu, o durere şi-un dor nebănuit îi va mistui sufletul, şi atunci, fără îndoială, îmi va trimite un semn. dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată.
mă îndoiam că voi mai putea iubi vreodată. dar viaţa totuşi a decurs înainte, iar întunericul în care s-a stins încet, mă sperie.
l-am aşteptat, dar viaţa mi se pare uneori vrednică de trăit oricum, oricând. mă închipuiam câteodată bătrână, singură, printre scrierile mele, la aceeaşi măsuţă scorojită de timp. şi-mi închipuiam, de asemenea, că într-o seară va bate cineva la uşă, şi mă voi duce să deschid plictisită. şi-n prag va fi el, cu aceiaşi ochi absenţi, cu figura obosită, fermecător. zâmbind cuminte. dar viaţa a decurs altfel, şi ne-a înghiţit pe fiecare din noi.
deşi povestea e aceeaşi, pe care ai citit-o mereu, farmecul minciunii m-a cuprins, fără să-mi dau seama. l-am avut permanent prezent când scriam, şi cu toate acestea întâmplările nu sunt aşa cum au fost ele aievea.
scrisoare
iubitule, îţi scriu o scrisoare ce n-o vei citi niciodată, dragul meu. sau dacă o vei citi, nu vei înţelege până nu va veni vremea. febra scrisului nu mă lasă sa respir din nou. n-am putut să scriu niciodată despre tine, căci tu nu reprezinţi distanţa, tristeţea, nostalgia. dorurile mele. cuvintele n-au nici un conţinut. sunt sterpe, goale. fără substanţă. nu fac literatură. îţi scriu sincer, deznădăjduit. azi, când ai plecat de lângă mine, am simţit cum se face un gol imens în jurul meu, am simţit cum totul va fi atunci definitiv schimbat, că cineva din mine va muri. fiinţa mea ciudată, haotică, îţi face necontenit, rău. nu ştiu ce mecanism ciudat s-a întâmplat în interiorul meu, dar cert este că din clipa aceea, s-a schimbat ceva. brusc, iremediabil, stupid. definitiv.
n-ai să mă iubeşti niciodată. asta o ştiu. sau dacă o vei face, absurd, iubirea ta va fi diferită de-a mea. tu eşti prea bun, fiinţa ta întreagă e de-o căldură şi-o spontaneitate, cum rar am mai întâlnit. a mea e zbuciumată, risipită, melancolică. eu iubesc plenar, confuz, neverosimil. ciudat. tu te dai dragostei cu prudenţă, de aceea îţi păstrezi, parţial, echilibrul. pe când eu ma dau total, integral, rămânând doar umbra a celei care am fost. o să mă uiţi foarte uşor. toate lucrurile acestea se uită, de regulă, fără prea multe eforturi; de altfel şi fără suferinţă. întâi uiţi că iubeşti, apoi că eşti nefericit.
în noaptea aceea, în ploaia de afară şi alcoolul din sânge, s-a întâmplat ceva.ceva ce a decis. asta aparţine într-un anumit sens hazardului, şi miracolului, de aceea poate apare atât de întâmplător. stă în putinţa noastră să realizăm; dar mă tem ca ne dăm seama, întotdeauna, prea târziu.
ceva necunoscut s-a întâmplat cu mine, şi m-am abandonat irevocabil pe drumul care mi se aşternea în faţă. era una din nopţile acelea racoroase de vară, fără stele. mergeam clătinându-mă, aşteptând să mă urmezi. tăcut, abandonat, fără orgolii. să mă ţii să nu mă-npiedic.
cum eram ? poate că nu mai eram cea dinainte. poate că mă trezisem dintr-un fel de letargie, în care mă adâncise treptat dorul de mine. mă degradasem uşor, în vicii, spaime, laşităţi, o iubire ratată..
adevărul e că oricât de tulbure m-aş fi simţit în clipa aceea, îmi dădeam totuşi seama că ceva se întâmplă, chiar atunci, fără ştirea mea. am înaintat câţiva paşi în întunericul obscur, pe şoseaua pustie, şi-am aşteptat, de la celălalt capăt, să te îndrepţi spre mine. şi să mă prinzi de mână. să mă salvezi din întuneric. dar am aşteptat în zadar.
.................
cea mai ascunsă schimbare din sufletul meu n-ai perceput-o. nu ştiu de ce, în clipa aceea, mi-a fost ciudă pe tine. simţeam cum îti aperi ceva necunoscut de mine. te priveam, aşa cum erai, un străin. cu care stau în ploaie, pe-un drum pustiit. lânga un râu care se aude de undeva din apropiere. imaginea asta, nu ştiu de ce, mi-a rămas întipărită în minte, precum un tablou. sau precum o doină de munte.
te priveam.. încercând să-mi arăţi că nu te atinge cu nimic prezenţa mea. aberantă, deprimantă, ameţită. că nu te atinge noaptea aceea apăsătoare. şi cred că între toate acele gânduri care mi-au trecut atunci prin cap, era şi acesta: să te văđ pe urmă.
...mă copleşise o neînţeleasă tristeţe, o mare oboseală. oboseala mă ameţea, crescând. simţeam că se desprinde ceva din mine, că o mare, primejdioasă schimbare mă aşteaptă din dimineaţa aceea, cu cerul brăzdat de fulgere.
...poate voi putea să-ţi scriu mai bine, după ce mi te vei fi pierdut. S. a ta
