acoperă-mă cu frunzele toamnei arămii

 numai ce-am pierdut îmi va aparţine pentru totdeauna.
când l-am pierdut, am ştiut că o parte din mine a murit cu el o dată, dar am simţit că-i mai al meu ca niciodată. dorul meu era integrat în întreaga mea fiinţă, în sânge, iar teama de-al pierde n-a mai existat. o dulce suferinţă, un amar cumplit ce mi-a dezagregat făptura şi m-a aruncat aproape de moarte.


îi scriam pagini întregi, în noapte, cu degetele sângerându-mi. îmi spuneam că, dacă el va vedea ce-i scriu, o durere şi-un dor nebănuit îi va mistui sufletul, şi atunci, fără îndoială, îmi va trimite un semn. dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată.


mă îndoiam că voi mai putea iubi vreodată. dar viaţa totuşi a decurs înainte, iar întunericul în care s-a stins încet, mă sperie.


l-am aşteptat, dar viaţa mi se pare uneori vrednică de trăit oricum, oricând. mă închipuiam câteodată bătrână, singură, printre scrierile mele, la aceeaşi măsuţă scorojită de timp. şi-mi închipuiam, de asemenea, că într-o seară va bate cineva la uşă, şi mă voi duce să deschid plictisită. şi-n prag va fi el, cu aceiaşi ochi absenţi, cu figura obosită, fermecător. zâmbind cuminte. dar viaţa a decurs altfel, şi ne-a înghiţit pe fiecare din noi.


deşi povestea e aceeaşi, pe care ai citit-o mereu, farmecul minciunii m-a cuprins, fără să-mi dau seama. l-am avut permanent prezent când scriam, şi cu toate acestea întâmplările nu sunt aşa cum au fost ele aievea.






  




scrisoare


iubitule, îţi scriu o scrisoare ce n-o vei citi niciodată, dragul meu. sau dacă o vei citi, nu vei înţelege până nu va veni vremea. febra scrisului nu mă lasă sa respir din nou.
n-am putut să scriu niciodată despre tine, căci tu nu reprezinţi distanţa, tristeţea, nostalgia. dorurile mele. cuvintele n-au nici un conţinut. sunt sterpe, goale. fără substanţă.
nu fac literatură. îţi scriu sincer, deznădăjduit.
azi, când ai plecat de lângă mine, am simţit cum se face un gol imens în jurul meu, am simţit cum totul va fi atunci definitiv schimbat, că cineva din mine va muri. 
fiinţa mea ciudată, haotică, îţi face necontenit, rău. nu ştiu ce mecanism ciudat s-a întâmplat în interiorul meu, dar cert este că din clipa aceea, s-a schimbat ceva. brusc, iremediabil, stupid. definitiv.


n-ai să mă iubeşti niciodată. asta o ştiu. sau dacă o vei face, absurd, iubirea ta va fi diferită de-a mea. tu eşti prea bun, fiinţa ta întreagă e de-o căldură şi-o spontaneitate, cum rar am mai întâlnit. a mea e zbuciumată, risipită, melancolică. eu iubesc plenar, confuz, neverosimil. ciudat. tu te dai dragostei cu prudenţă, de aceea îţi păstrezi, parţial, echilibrul. pe când eu ma dau total, integral, rămânând doar umbra a celei care am fost.
o să mă uiţi foarte uşor. toate lucrurile acestea se uită, de regulă, fără prea multe eforturi; de altfel şi fără suferinţă. întâi uiţi că iubeşti, apoi că eşti nefericit.




în noaptea aceea, în ploaia de afară şi alcoolul din sânge, s-a întâmplat ceva. ceva ce a decis. asta aparţine într-un anumit sens hazardului, şi miracolului, de aceea poate apare atât de întâmplător. stă în putinţa noastră să realizăm; dar mă tem ca ne dăm seama, întotdeauna, prea târziu.




 ceva necunoscut s-a întâmplat cu mine, şi m-am abandonat irevocabil pe drumul care mi se aşternea în faţă. era una din nopţile acelea racoroase de vară, fără stele. mergeam clătinându-mă, aşteptând să mă urmezi. tăcut, abandonat, fără orgolii. să mă ţii să nu mă-npiedic.


cum eram ? poate că nu mai eram cea dinainte. poate că mă trezisem dintr-un fel de letargie, în care mă adâncise treptat dorul de mine. mă degradasem uşor, în vicii, spaime, laşităţi, o iubire ratată..


adevărul e că oricât de tulbure m-aş fi simţit în clipa aceea, îmi dădeam totuşi seama că ceva se întâmplă, chiar atunci, fără ştirea mea. 
am înaintat câţiva paşi în întunericul obscur, pe şoseaua pustie, şi-am aşteptat, de la celălalt capăt, să te îndrepţi spre mine. şi să mă prinzi de mână. să mă salvezi din întuneric. dar am aşteptat în zadar.



.................




cea mai ascunsă schimbare din sufletul meu n-ai perceput-o. nu ştiu de ce, în clipa aceea, mi-a fost ciudă pe tine. simţeam cum îti aperi ceva necunoscut de mine. te priveam, aşa cum erai, un străin. cu care stau în ploaie, pe-un drum pustiit. lânga un râu  care se aude de undeva din apropiere. imaginea asta, nu ştiu de ce, mi-a rămas întipărită în minte, precum un tablou. sau precum o doină de munte.


te priveam.. încercând să-mi arăţi că nu te atinge cu nimic prezenţa mea. aberantă, deprimantă, ameţită. că nu te atinge noaptea aceea apăsătoare.
şi cred că între toate acele gânduri care mi-au trecut atunci prin cap, era şi acesta: să te văđ pe urmă.


...mă copleşise o neînţeleasă tristeţe, o mare oboseală. oboseala mă ameţea, crescând. simţeam că se desprinde ceva din mine, că o mare, primejdioasă schimbare mă aşteaptă din dimineaţa aceea, cu cerul brăzdat de fulgere.






...poate voi putea să-ţi scriu mai bine, după ce mi te vei fi pierdut.
                                                                                   S. a ta