Final

 
Uneori durerea provocată de iubire, poate să fie atât de năucitoare, încât să simţi că-n interiorul tău se schimbă forma chimiei tale.






...a fost.. şi s-a terminat. valurile mării nu fac decât să risipească nisipul. aşa a fost şi iubirea noastră... mereu aceeaşi... mereu alta. 
trebuie să plec. e prea târziu pentru noi.. eu nu mai am ce să-ţi ofer. tu nu mai ai ce să-mi dai. 
te rog să nu plângi. am plâns eu cât pentru amândoi.
17 februarie 2012



mă uit în oglinda murdară şi faţa mea palida pare batrână. aş fuma o ţigară acum. ochii mei mă privesc fixi, nu poţi întrezări nimic prin ei, atâta sunt  de neexpresivi, de insipizi. mă deplasez cu greu, şi zâmbesc sarcastic. mă prabuşesc de podea, şi rămân cu privirea-n gol ore în şir. închid ochii. golul din stomac aproape că-mi taie respiraţia.


cândva, când eram copil, zâmbeam sceptic când auzeam astfel de drame amoroase, şi de oameni care şi-au săpat singuri groapa.. îmi spuneam că e cu neputinţă ca un om să-şi faca singur rău, şi să nu mai trăiască din cauza unor simple sentimente. dar acum ştiu. şi mă tem că n-a mai rămas nimic din mine.


..dar  munţii, râul, câmpiile din visele mele, oamenii pe care i-am cunoscut împreuna. vara şi  zâmbetele noastre de copii în ploaie, îmi vor aminti mereu de tine.. şi poate că stelele căzătoare din noaptea aceea au spus totul.


 ţărmul pe care l-am părăsit e mult prea departe, viaţa mea de dinainte mi se pare fadă, făra nici o noimă, prăfuită. nebuloasă. şi nu mai am puterea şi nici voinţă de a mă salva.






"rămas bun. 
mă numesc numai Lorelei.
legenda spune că am ucis.
anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.
mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi ce-au încununat odată fruntea lui Hristos.
a trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului. cu el îmi încing mijlocul si mă duc.."