cold days

oamenii sunt teleghidaţi şi cenuşii, umbrele fumurii, feţe anemice, câte un câine hoinar.
în baruri, pe străzi pustii, în cântece fatidice, oameni ce-şi beau amarul. zâmbete plăsmuite, crengi uscate şi mormane de zăpadă. în aer se simte un miros înţepător de pământ ud, de noapte; noapte de iarnă târzie..



ninge parcă de două vieţi.. frigul îţi intră în oase, câteva stele risipite în adâncul cerului. 
o stradă mohorâtă, dintr-un cartier uitat. se aude doar vântul şi-o melodie vagă din depărtare.
o tânără fată.
e îmbrăcată într-un hanorac negru şi se joacă cu aburii scoşi pe gură, uitându-se la un felinar cu lumina slabă. părul ei, deşi abia se zăreşte de gluga pusă bine pe cap, e roşu, în contrast cu chipul ei alb. are cearcăne adânci şi ochi visători. undeva, în colţul gurii, se citeşte o tristeţe adâncă, ironică şi resemnată. 
îşi aprinde o ţigară şi-şi încălzeşte mâinile, suflând, obosită. 
liniştea nopţii e întreruptă din când în când de tusea ei sâcâitoare şi de câte un oftat.
 priveşte în jur. nimic care s-o lege de viaţă.. case ponosite, copaci fără viaţă, străzi reci şi lugubre. totul e ofilit în jur, sau doar în ea, nici nu mai ştie. are o sticlă de vin alb lângă ea, dar acum e aproape goală. se gândeşte cum a ajuns aici, prin ce alegeri sau circumstanţe ale vieţii şi dacă aşa a visat să fie când era copil. ar vrea să sune pe cineva, să caute pe cineva, oricine, dar îşi aminteşte că nu mai are pe cine. toţi sunt străini acum. e singură.. e doar ea şi noaptea, şi vinul şi iarna... şi străzile lăturalnice.. ar vrea să plângă, dar nici asta nu mai poate. totul e gol în jur, e vid, abandonat, anost, fad.
 priveşte către cer. imensul rece o cufundă în cele mai ascunse visuri ale sufletului ei ruginit. în cele mai neasumite doruri.. pentru o clipă închide ochii si nu mai simte nimic, nici frig, nici ură, nici dor, nici teamă.
o umbră îi încalzeşte chipul.
tresare, speriată.
doi ochi negri o privesc fix, strălucind în înfrigurata noapte. un tânăr îmbrăcat într-un hanorac verde închis, c-o expresie mândră, enigmatică, aproape rătăcită..
nu ştie cum să reacţioneze şi-şi mai aprinde o ţigară, ascunzându-se şi mai mult după glugă.




- serios? ce faci aici? e trecut de miezul nopţii.
nu ridică capul, îl auzea parcă departe, departe de ea, dintr-un vis nebulos.
-ce cauţi tu aici? 
-ce, n-am voie?..
-ba da.  îl întrerupe fata c-o voce joasă, aproape difuză.
tânărul se aşeză lângă ea, fumând liniştit, cu căştile în urechi, pierdut în gândurie lui.
-nu te-am mai văzut de atâta timp. mi se pare de neconceput să te revăd acum, aici, la mine pe străzi, la ora asta.. e stupi.. 
- nu voiai tu să mai stăm măcar o oră, să bem un vin?
-da.. dar parcă nu voiai să mă mai vezi, cu atât mai puţin să vii pe aici.. bine, ştiu că eşti imprevizibil, mereu ai fost..
-păi azi un vin, măine un vin şi aşa te obişnuieşti.. daia n-am mai vrut.
nu vreau să te îndrăgosteşti de mine.   spuse c-o voce gravă, mai mult pentru el.
- am fost. nu mai are importanţă acum. a trecut mult.. tu ai rămas doar cineva special pentru mine..
se opreşte şi oftează adânc.
hai să bem,  doar seara asta contează!..
- păi şi acum.. dacă ţi-a trecut, vrei să începi iar?
-nu am băut cu tine mereu? 
.. nu mai contează nimic.
nu mai am ce să pierd
i-am pierdut pe toţi.
- totul sau nimic? bet and risk?
-aşa trăiesc eu. aşa îmi place.
- zici că a murit toată lumea şi ai rămas tu, cu mine.
-nu ai idee cât de singură sunt..
- şi eu sunt. dar eu nu sunt aşa profund.
adică dacă am bani şi curve uit că sunt singur pe lume.  spuse tânărul cu un ton sarcastic, aproape râzând.
fata se uită pentru prima dată la el, cu un zâmbet ironic.
-da, dar nu eşti fericit. aşa mă distrez şi eu..
dar îmi lipseşte ceva mereu..
- cu bani şi curve?    o întrebă  râzând.
...iubire nu îţi pot oferii eu.





... clipe de tăcere. fumau amândoi în liniştea nopţii. 
adora sentimentul de pace pe care-l simţea alături de el, doar prin simpla lui prezenţă. era singura persoană din lume cu care voia să stea. putea sta cu el ore în şir, fără să-şi spună nimic, uitându-se amândoi în gol, pierduţi în visele şi dorurile lor. nu aveau nevoie de cuvinte. însăşi tăcerea vorbea în locul lor. 
după un timp..

-  de fapt nu ştiu ce aş putea să îţi ofer..
- eu ştiu, dar nu-mi mai pasă...
- dar de ce îţi pasă ţie? că zici că mai ai un pic şi te sinucizi.. mă deprimi.
- nu ştiu. momentan de nimic. vreau doar să stau cu tine. iartă-mă dacă sunt sentimentală şi sinceră, aşa sunt când sunt beată.
- păi şi eu sunt sentimental şi sincer când beau, dar ştii că sunt..
- un nenorocit.  îl întrerupe fata.
nu, nu eşti. sau dacă eşti, eşti cel mai bun nenorocit.




vântul se înteţi şi acum era ceaţă.
au rămas amândoi bând vin,  pe o bordură, şi depănând amintiri uitate. se făcuse şi mai frig, dar nu mai conta nimic. nu ştiu cât au stat, o noapte, două, ani, secole, pentru ea era eternitatea. adormi în braţele lui, atât de aşteptate, atât de acasă, acasă al ei; cu privirea spre cer, spre stele risipite, spre fulgi de nea liniştiţi, spre abisuri.. 

....................................

acoperă-mă cu vocea ta, cu ochii tăi negri, sau cu orice altceva.
acoperă-mă cu viforul iernii, cu umbra copacilor veştejiţi sau cu zâmbetul tău..
 ia-mi soarta în palmele tale şi arunc-o, dacă asta vrei. nu mai am puterea să strâng câte ai rupt şi le-ai lăsat aruncate, în urma ta. dacă te vei întoarce vreodată să calci pe sufletul meu, o să găseşti o copilă bătrână, împovărată cu multe dureri.. şi un pic nebună. 






arată-mi că, în privirea ta abisală, există fericire dincolo de orice. că în braţele tale puternice, ce m-au încătuşat în vise, se află salvarea mea. să ştii că toate se află în tine.. toate poverile mele, poveştile şi nostalgiile mele. am nevoie necontenită de tine. eşti singurul din universul meu, din lumea mea, din paradisul meu.
eşti doar o iluzie deşartă din singurătatea mea, eşti irealul meu, eşti doar un vis din zări îndepărtate;
 eşti doar un cântec purtat de vânt asemeni unei păsari călătoare.  eşti doar un drumeţ, trecător, oprit în calea-mi. eşti ca florile răsărite printre pietre, pe ruine. eşti drogul ce-mi fulgeră prin vene.
eşti lumina din întunericul ochilor mei.. 
 eşti adevărul din amăgirile vieţii. tu, numai tu, chinuit de neîmplinite doruri, dar neînvins al sorţii. în viscole şi-n adânc de mare, vei dăinui pe veci, aici.

Ecoul are întotdeauna ultimul cuvânt.

azi a fost prima ninsoare. 
am aşteptat-o mult, promiţând că mă voi gândi la tine, ca anul trecut. dar a venit cu viscol. se potriveşte cu sufletul meu, cu sufletul tău, cu anul ce-a trecut punând gheaţă pe inimile noastre.
îmi amintesc că anul trecut, primii fulgi m-au surprins afară, într-o seară liniştită, fumând o ţigară, uitându-mă la un felinar de pe strada pustie, aşteptând un semn de la tine. nu ştiu dacă a fost exact aşa, dar îmi amintesc că a fost ceva magic. era linişte şi ningea uşor, cu fulgi din ce în ce mai mari.
anul ăsta, ştiam că va ninge azi, dupa ştirile meteo şi n-a mai fost la fel. am ieşit să-mi cumpăr ţigări, luptându-mă să-mi ţin gluga-n cap şi cu vântul. când am văzut că ninge, primul gând ai fost tu şi iarna trecută. m-am gândit cum ar fi să mai pot merge la tine, să mai stăm în  scară şi să te aştept 20 de minute în viscolul de afară.

.......Căci neantul singur poate ascunde infinitul....................

noaptea din 24 noiembrie 2013, am aşteptat-o doi ani, doi ani nenorociţi. s-a făcut în sfârşit dreptate şi roata s-a întors. nu am cuvinte să exprim ce s-a întâmplat, dar cred că universul lucrează şi răul se întoarce împotriva celui ce l-a făcut. e legea firii. e legea universului, e legea reversibilităţii.
ceva s-a întâmplat şi s-a schimbat, iremediabil, în momentul în care te-am auzit. de parcă lumea s-a oprit în loc pentru un moment, de parcă anii ce-au trecut n-au mai existat. trecutul şi-a găsit măsura în prezent.
n-am ştiut dacă să plâng sau să râd. sentimentele au amorţit în mine, au paralizat şi s-au stins. cred că a fost un şoc. ca lucrurile acelea care vin fără să te aştepţi, luându-te pe nepregătite, dărâmându-ţi lumea, sfărâmându-ţi orice credinţă, orice adevăr de până atunci, sfidând logica, aşteptările tale, tot.. 
când aştepţi ceva cu ardoare, de atâta timp, obişnuindu-te să nu-l ai, formându-ţi un mod de viaţă căutându-l, o dată cu apariţia lui, dorinţa se stinge. apare confuzia, gustul amar de pe buze, oboseala, regretele, conştiinţa, nimicul; zâmbetul se stinge.
mi s-a blocat mintea şi orice simţ. ca şi cum realitatea devenise un vis, ci nu visul realitate. ca atunci când moare cineva şi mintea ta refuză, neagă, nu vrea să accepte. e râsul acela ironic, sadic, forţat, e ca un film prost. începi să regreţi anii în care te-ai consumat pentru nimic, anii ce te-au schimbat pentru totdeauna.


un lucru e clar. lucrurile pierdute capătă o însemnatate mai mare decât sunt ele în realitate.
oamenii... şi oamenii la fel. abia dupa ce-i pierdem, îi apreciem şi preţuim.
când mă uit în urmă realizez cât de proastă şi puerilă am fost. cât timp mi-am dedicat anumitor oameni, alergând dupa ei, uitând de mine, uitând să mă bucur de viaţă şi de lucrurile mărunte. am fost oarbă şi atât de naivă. dar am învăţat că tot ce oferi, mai devreme sau mai târziu, o să primeşti înapoi. dreptate nu ţi se face când vrei, trebuie întâi să treci prin durere şi deşertăciune ca să-ţi înveţi lecţia şi să devii mai puternic, abia apoi, când nu mai aştepţi nimic, se întâmplă, şi se face lumină.
am învăţat că ani întregi, îţi pot părea câteva zile şi că într-o singură clipă se poate schimba totul, orice percepţie a ta asupra trecutului, asupra lucrurilor, orice credeai şi simţeai înainte; deodată poţi vedea cu alţi ochi. şi oameni pentru care înainte îţi dădeai viaţa, să-i vezi acum străini. am învăţat că timpul înstrăinează, dar aşează lucrurile. face dreptate. aduce lumină, dar şi depărtare. am învăţat că mai important e să iubeşti, nu să fii iubit. 
am învăţat că orice început are şi un sfârşit şi că singura dragoste care durează, e dragostea neîmpărtăşită. am învăţat că mereu căutăm ceea ce fuge de noi şi fugim de ceea ce ne caută. acum ştiu că trebuie să am mereu de partea mea adevărul, oricât de crud si nedrept ar fi el, doar el este cel care eliberează. am învăţat că să cunoşti trecutul e o manieră de a te elibera de el... şi că abia la ultima suflare realizezi cât de fraier ai fost.


a venit iarna. anotimpurile reci sunt cele în care mă regăsesc cel mai mult. 
ai privit vreodată cerul de-un negru intens, într-o noapte geroasă de ianuarie, cu stele împrăştiate, printre aburii ce-i scoţi de la frig?
e magic. 

vântul se aude-n geam şi câţiva fulgi intră în camera mea, topindu-se.
vreau să beau vin fiert, cu o companie plăcută şi să depănăm amintiri uitate lângă foc. să ne uităm la titanic sau la singur acasă 1 şi 2, să mâncăm portocale şi biscuiţi cu gust de scorţişoară şi să-mpodobim casa cu multe luminiţe, aşteptând crăciunul. 
apoi să ieşim la o ţigară în furtuna de afară. să ne aranjăm căciula şi părul plin de zăpadă, să alergăm şi să ne jucăm printre fulgi, bucurându-ne de clipă, de noaptea asta, de ,,acum", prin vânt şi zâmbete de copii. să uităm tot ce ne-a făcut sufletele să se ofilească, să uităm durerile şi oamenii pe care i-am pierdut; fără autodeprimări, fără regrete. să ne bucurăm de prezent... şi să iertăm.

goodbye, my friend

"...sunt două feluri de oameni pe lumea asta: aceia care se ridică în picioare şi înfruntă muzica şi aceia care fug la adăpost."

...acum ştiu.. ştiu că oamenii pot înnebuni de inimă rea, pot decădea şi pot deveni goi, secătuiţi, bolnavi, deprimaţi, aproape de nimiciţie, de un hău. pot deveni doar umbra a celor care au fost. pot îmbătrâni înainte de vreme şi pot simţi voluptatea stranie de a decădea şi mai mult. se pot rătăci, fără a mai găsi drumul înapoi. înstrăinaţi, dezorientaţi şi singuri. se pot ofili preum frunzele toamnei, căzute şi purtate oriunde.
de o vreme încerc senzaţia că pot muri, oricând, de singurătate, de durere, de tristeţe.. da, un om poate muri când nu mai are puterea să trăiască, să vrea, să continuie; când e prea obosit, epuizat, searbăd. sărac, când nu mai are curiozitatea viitorului, necunoscutului. ziua când încetează să mai privească, e ziua când moare.




de ce ai plecat şi tu?  erai singura persoană care mă faceă să tresar, să mă ridic pe picioare dimineaţa, să trag aer în piept şi să rezist. unde eşti? 
ştiu că eşti departe acum. de fapt, departe am fost întotdeauna. eu în lumea mea, tu în a ta. eu alergând mereu spre tine, tu plecând. eu debitând tot felul de poveşti ca să-ţi captez atenţia, beată şi emoţionată, tu tăcând mereu, cufundat în durerile şi neliniştile tale. eu mereu ţinând la tine, tu indiferent.

 nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat, ai fost mereu un mister nedesluşit pentru mine, o poveste ce nu se mai termină. poate asta m-a şi atras, nu ştiu, dar cert e că nu te voi uita niciodată.
ochii tăi negri, mari şi adânci, fixi, precum o noapte fără stele, în care m-am pierdut de atâtea ori, uitând drumul înapoi spre casă; privirea şi expresia ta mereu tristă, infinită, debusolată, captivă într-un univers pe care nu l-am ştiut niciodată. felul în care mă fixai, zâmbeai şi tăceai.. n-am mai cunosut o persoană cu care să pot sta în tăcere ore întregi, fără să mă plictisesc, fără să mai vreau ceva. iubeam liniştea şi totodată tulburarea pe care mi-o provoca prezenţa ta. iubeam felul în care lăsai mereu de interpretat, felul în care nu terminai o idee, ambiguitatea întrebărilor şi răspunsurilor tale. vocea ta gravă ca apoi să începi să râzi. ironiile tale, distanţa, slăbiciunile şi frământările tale. faptul că nu ştiam când glumeşti sau vorbeşti serios. iubeam când te supărai, iar a doua zi uitai totul.

am iubit răceala fiinţei tale, gerul din preajma ta, şi totodată căldura.. duritatea şi generozitatea ta. eşti om cum ştiu că nu voi mai întâlni. eşti demn şi bun. eşti inteligent şi sensibil. te ascunzi după un zid, ai fost dezamăgit, rănit şi distrus. ai avut o viaţă nedreaptă, dar eşti puternic, cum eu nu voi fi.
ştiu că n-ai avut niciodată nevoie de mine, dar eu da. nebună şi "pacoste" cum îmi spuneai, îţi iubeam zâmbetul şi vocea, iubeam când fugeam la tine. era singurul loc de pe pământ care mă alina, în care mă regăseam şi-mi umplea golul. dar acum nu mai eşti, nu te mai pot găsi acolo.
 ai plecat.

unde o să mai fug eu când vreau acasă?  cu sticla de vin în palton şi doua pachete de ţigări, alergând spre tine.  unde o să mai fug când mă voi simţi singură printre toţi oamenii ăia perverşi, când o să mă sufoc?
nu ştiu când mi-am dat seama că sunt iremediabil îndrăgostită şi legată de tine. a fost un moment pe care l-am scăpat, un simplu moment, început dintr-o joacă, care a schimbat totul.
aş vrea să mai stăm măcar o oră, pe o scară, să bem vin alb ca să ne încălzim şi să te mai bat la cap. să fumez în bloc şi să mă cerţi că nu deschid uşa. să ascultăm muzică tristă pe telefon, să stau cu capul pe umărul tău şi să ne autodeprimăm; să-ţi recit poezii şi să ne descoperim. să râzi de mine şi eu să dau cu banul. să-mi spui iar că sunt nebună şi să mă duc acasă, iar eu să-ţi cad la picioare, beată şi adormită.

îmi e dor să mă mai închizi la palton şi să mă cerţi cât de neîndemânatică sunt. mi-e dor să  fii rău ca mai apoi să-mi demonstrezi că n-ai cum să fii. mi-e dor să mă înveţi să bat sau istorie sau orice alt lucru despre viaţă. să te mint că stau 5 minute şi să stăm o noapte întreagă. mi-e dor să râd cu tine, să te sun şi să nu răspunzi, ca apoi  să te văđ la mine în cartier. mi-e dor să mă duci acasă cu maşina şi să mă minţi că n-ai carnet şi să-mi pun centura.  mi-e dor să mai port hanoracul negru cu gluga în cap, doar să mă potrivesc cu stilul tău, să te aştept la liceu în fiecare dimineaţă la ţigară în paltonul meu roşu şi să mai mergem la mc. să ne plimbăm prin zăpadă şi să te prefaci că aluneci, iar eu să te împing. mi-e dor să mă ridic pe vârfuri ca să te îmbrăţişez.

mi-e dor de cum mă făceai mereu să râd.

nu ne-am luat rămas bun. dacă aş fi ştiut, atunci la metrou la unirii, că e ultima oară când te văd, m-aş fi aruncat şi mai tare în braţele tale, şi te-aş fi strâns, oricât te-ai fi opus, cu riscul de a cădea pe scări. 



e prima oară când scriu despre tine, şi ultima. nu vreau decât să te port aici, în prima ninsoare care va veni, care anul trecut m-a surprins gândindu-mă tot la tine..într-un hanorac negru şi-o piesă ce-o ascult noaptea în maşină. în scara de bloc şi-n parcul acum pustii, în care bate doar vântul. în felinarele triste de pe strada mea, în crăciunul care mă va prinde iar singură. în lecţiile pe care le-am învăţat de la tine, într-un liceu îndepărtat, acum gol.

...la revedere, vechi prieten.
îmi va fi dor de tine.