Ecoul are întotdeauna ultimul cuvânt.

azi a fost prima ninsoare. 
am aşteptat-o mult, promiţând că mă voi gândi la tine, ca anul trecut. dar a venit cu viscol. se potriveşte cu sufletul meu, cu sufletul tău, cu anul ce-a trecut punând gheaţă pe inimile noastre.
îmi amintesc că anul trecut, primii fulgi m-au surprins afară, într-o seară liniştită, fumând o ţigară, uitându-mă la un felinar de pe strada pustie, aşteptând un semn de la tine. nu ştiu dacă a fost exact aşa, dar îmi amintesc că a fost ceva magic. era linişte şi ningea uşor, cu fulgi din ce în ce mai mari.
anul ăsta, ştiam că va ninge azi, dupa ştirile meteo şi n-a mai fost la fel. am ieşit să-mi cumpăr ţigări, luptându-mă să-mi ţin gluga-n cap şi cu vântul. când am văzut că ninge, primul gând ai fost tu şi iarna trecută. m-am gândit cum ar fi să mai pot merge la tine, să mai stăm în  scară şi să te aştept 20 de minute în viscolul de afară.

.......Căci neantul singur poate ascunde infinitul....................

noaptea din 24 noiembrie 2013, am aşteptat-o doi ani, doi ani nenorociţi. s-a făcut în sfârşit dreptate şi roata s-a întors. nu am cuvinte să exprim ce s-a întâmplat, dar cred că universul lucrează şi răul se întoarce împotriva celui ce l-a făcut. e legea firii. e legea universului, e legea reversibilităţii.
ceva s-a întâmplat şi s-a schimbat, iremediabil, în momentul în care te-am auzit. de parcă lumea s-a oprit în loc pentru un moment, de parcă anii ce-au trecut n-au mai existat. trecutul şi-a găsit măsura în prezent.
n-am ştiut dacă să plâng sau să râd. sentimentele au amorţit în mine, au paralizat şi s-au stins. cred că a fost un şoc. ca lucrurile acelea care vin fără să te aştepţi, luându-te pe nepregătite, dărâmându-ţi lumea, sfărâmându-ţi orice credinţă, orice adevăr de până atunci, sfidând logica, aşteptările tale, tot.. 
când aştepţi ceva cu ardoare, de atâta timp, obişnuindu-te să nu-l ai, formându-ţi un mod de viaţă căutându-l, o dată cu apariţia lui, dorinţa se stinge. apare confuzia, gustul amar de pe buze, oboseala, regretele, conştiinţa, nimicul; zâmbetul se stinge.
mi s-a blocat mintea şi orice simţ. ca şi cum realitatea devenise un vis, ci nu visul realitate. ca atunci când moare cineva şi mintea ta refuză, neagă, nu vrea să accepte. e râsul acela ironic, sadic, forţat, e ca un film prost. începi să regreţi anii în care te-ai consumat pentru nimic, anii ce te-au schimbat pentru totdeauna.


un lucru e clar. lucrurile pierdute capătă o însemnatate mai mare decât sunt ele în realitate.
oamenii... şi oamenii la fel. abia dupa ce-i pierdem, îi apreciem şi preţuim.
când mă uit în urmă realizez cât de proastă şi puerilă am fost. cât timp mi-am dedicat anumitor oameni, alergând dupa ei, uitând de mine, uitând să mă bucur de viaţă şi de lucrurile mărunte. am fost oarbă şi atât de naivă. dar am învăţat că tot ce oferi, mai devreme sau mai târziu, o să primeşti înapoi. dreptate nu ţi se face când vrei, trebuie întâi să treci prin durere şi deşertăciune ca să-ţi înveţi lecţia şi să devii mai puternic, abia apoi, când nu mai aştepţi nimic, se întâmplă, şi se face lumină.
am învăţat că ani întregi, îţi pot părea câteva zile şi că într-o singură clipă se poate schimba totul, orice percepţie a ta asupra trecutului, asupra lucrurilor, orice credeai şi simţeai înainte; deodată poţi vedea cu alţi ochi. şi oameni pentru care înainte îţi dădeai viaţa, să-i vezi acum străini. am învăţat că timpul înstrăinează, dar aşează lucrurile. face dreptate. aduce lumină, dar şi depărtare. am învăţat că mai important e să iubeşti, nu să fii iubit. 
am învăţat că orice început are şi un sfârşit şi că singura dragoste care durează, e dragostea neîmpărtăşită. am învăţat că mereu căutăm ceea ce fuge de noi şi fugim de ceea ce ne caută. acum ştiu că trebuie să am mereu de partea mea adevărul, oricât de crud si nedrept ar fi el, doar el este cel care eliberează. am învăţat că să cunoşti trecutul e o manieră de a te elibera de el... şi că abia la ultima suflare realizezi cât de fraier ai fost.


a venit iarna. anotimpurile reci sunt cele în care mă regăsesc cel mai mult. 
ai privit vreodată cerul de-un negru intens, într-o noapte geroasă de ianuarie, cu stele împrăştiate, printre aburii ce-i scoţi de la frig?
e magic. 

vântul se aude-n geam şi câţiva fulgi intră în camera mea, topindu-se.
vreau să beau vin fiert, cu o companie plăcută şi să depănăm amintiri uitate lângă foc. să ne uităm la titanic sau la singur acasă 1 şi 2, să mâncăm portocale şi biscuiţi cu gust de scorţişoară şi să-mpodobim casa cu multe luminiţe, aşteptând crăciunul. 
apoi să ieşim la o ţigară în furtuna de afară. să ne aranjăm căciula şi părul plin de zăpadă, să alergăm şi să ne jucăm printre fulgi, bucurându-ne de clipă, de noaptea asta, de ,,acum", prin vânt şi zâmbete de copii. să uităm tot ce ne-a făcut sufletele să se ofilească, să uităm durerile şi oamenii pe care i-am pierdut; fără autodeprimări, fără regrete. să ne bucurăm de prezent... şi să iertăm.