goodbye, my friend

"...sunt două feluri de oameni pe lumea asta: aceia care se ridică în picioare şi înfruntă muzica şi aceia care fug la adăpost."

...acum ştiu.. ştiu că oamenii pot înnebuni de inimă rea, pot decădea şi pot deveni goi, secătuiţi, bolnavi, deprimaţi, aproape de nimiciţie, de un hău. pot deveni doar umbra a celor care au fost. pot îmbătrâni înainte de vreme şi pot simţi voluptatea stranie de a decădea şi mai mult. se pot rătăci, fără a mai găsi drumul înapoi. înstrăinaţi, dezorientaţi şi singuri. se pot ofili preum frunzele toamnei, căzute şi purtate oriunde.
de o vreme încerc senzaţia că pot muri, oricând, de singurătate, de durere, de tristeţe.. da, un om poate muri când nu mai are puterea să trăiască, să vrea, să continuie; când e prea obosit, epuizat, searbăd. sărac, când nu mai are curiozitatea viitorului, necunoscutului. ziua când încetează să mai privească, e ziua când moare.




de ce ai plecat şi tu?  erai singura persoană care mă faceă să tresar, să mă ridic pe picioare dimineaţa, să trag aer în piept şi să rezist. unde eşti? 
ştiu că eşti departe acum. de fapt, departe am fost întotdeauna. eu în lumea mea, tu în a ta. eu alergând mereu spre tine, tu plecând. eu debitând tot felul de poveşti ca să-ţi captez atenţia, beată şi emoţionată, tu tăcând mereu, cufundat în durerile şi neliniştile tale. eu mereu ţinând la tine, tu indiferent.

 nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat, ai fost mereu un mister nedesluşit pentru mine, o poveste ce nu se mai termină. poate asta m-a şi atras, nu ştiu, dar cert e că nu te voi uita niciodată.
ochii tăi negri, mari şi adânci, fixi, precum o noapte fără stele, în care m-am pierdut de atâtea ori, uitând drumul înapoi spre casă; privirea şi expresia ta mereu tristă, infinită, debusolată, captivă într-un univers pe care nu l-am ştiut niciodată. felul în care mă fixai, zâmbeai şi tăceai.. n-am mai cunosut o persoană cu care să pot sta în tăcere ore întregi, fără să mă plictisesc, fără să mai vreau ceva. iubeam liniştea şi totodată tulburarea pe care mi-o provoca prezenţa ta. iubeam felul în care lăsai mereu de interpretat, felul în care nu terminai o idee, ambiguitatea întrebărilor şi răspunsurilor tale. vocea ta gravă ca apoi să începi să râzi. ironiile tale, distanţa, slăbiciunile şi frământările tale. faptul că nu ştiam când glumeşti sau vorbeşti serios. iubeam când te supărai, iar a doua zi uitai totul.

am iubit răceala fiinţei tale, gerul din preajma ta, şi totodată căldura.. duritatea şi generozitatea ta. eşti om cum ştiu că nu voi mai întâlni. eşti demn şi bun. eşti inteligent şi sensibil. te ascunzi după un zid, ai fost dezamăgit, rănit şi distrus. ai avut o viaţă nedreaptă, dar eşti puternic, cum eu nu voi fi.
ştiu că n-ai avut niciodată nevoie de mine, dar eu da. nebună şi "pacoste" cum îmi spuneai, îţi iubeam zâmbetul şi vocea, iubeam când fugeam la tine. era singurul loc de pe pământ care mă alina, în care mă regăseam şi-mi umplea golul. dar acum nu mai eşti, nu te mai pot găsi acolo.
 ai plecat.

unde o să mai fug eu când vreau acasă?  cu sticla de vin în palton şi doua pachete de ţigări, alergând spre tine.  unde o să mai fug când mă voi simţi singură printre toţi oamenii ăia perverşi, când o să mă sufoc?
nu ştiu când mi-am dat seama că sunt iremediabil îndrăgostită şi legată de tine. a fost un moment pe care l-am scăpat, un simplu moment, început dintr-o joacă, care a schimbat totul.
aş vrea să mai stăm măcar o oră, pe o scară, să bem vin alb ca să ne încălzim şi să te mai bat la cap. să fumez în bloc şi să mă cerţi că nu deschid uşa. să ascultăm muzică tristă pe telefon, să stau cu capul pe umărul tău şi să ne autodeprimăm; să-ţi recit poezii şi să ne descoperim. să râzi de mine şi eu să dau cu banul. să-mi spui iar că sunt nebună şi să mă duc acasă, iar eu să-ţi cad la picioare, beată şi adormită.

îmi e dor să mă mai închizi la palton şi să mă cerţi cât de neîndemânatică sunt. mi-e dor să  fii rău ca mai apoi să-mi demonstrezi că n-ai cum să fii. mi-e dor să mă înveţi să bat sau istorie sau orice alt lucru despre viaţă. să te mint că stau 5 minute şi să stăm o noapte întreagă. mi-e dor să râd cu tine, să te sun şi să nu răspunzi, ca apoi  să te văđ la mine în cartier. mi-e dor să mă duci acasă cu maşina şi să mă minţi că n-ai carnet şi să-mi pun centura.  mi-e dor să mai port hanoracul negru cu gluga în cap, doar să mă potrivesc cu stilul tău, să te aştept la liceu în fiecare dimineaţă la ţigară în paltonul meu roşu şi să mai mergem la mc. să ne plimbăm prin zăpadă şi să te prefaci că aluneci, iar eu să te împing. mi-e dor să mă ridic pe vârfuri ca să te îmbrăţişez.

mi-e dor de cum mă făceai mereu să râd.

nu ne-am luat rămas bun. dacă aş fi ştiut, atunci la metrou la unirii, că e ultima oară când te văd, m-aş fi aruncat şi mai tare în braţele tale, şi te-aş fi strâns, oricât te-ai fi opus, cu riscul de a cădea pe scări. 



e prima oară când scriu despre tine, şi ultima. nu vreau decât să te port aici, în prima ninsoare care va veni, care anul trecut m-a surprins gândindu-mă tot la tine..într-un hanorac negru şi-o piesă ce-o ascult noaptea în maşină. în scara de bloc şi-n parcul acum pustii, în care bate doar vântul. în felinarele triste de pe strada mea, în crăciunul care mă va prinde iar singură. în lecţiile pe care le-am învăţat de la tine, într-un liceu îndepărtat, acum gol.

...la revedere, vechi prieten.
îmi va fi dor de tine.