don't take me home until I'm drunk

mă apropii de oglinda murdară şi schiţez un surâs stins. e toamnă pe chipul meu. poţi vedea?

pe el se citeşte răceală, oboseală, frig, însingurare, pustiu şi ploi.. multe ploi ce mi-au răvăşit chipul o dată tânăr.

mi-e sufletul numai ghimpi ascuţiţi. 

a venit toamna.. şi trebuie să plec.

plec... am obosit.

am obosit să iubesc singură, să aştept lucruri ce nu vor veni niciodată. am obosit să mă hrănesc cu speranţe şi iluzii, să alerg după himere triste. am obosit să-mi imaginez că mă voi trezi într-o zi şi-mi va bate cineva la uşă, că mă voi duce să deschid plictisită, iar în prag vei fi tu, zâmbind cuminte.

am obosit să trăiesc cu sentimentul ăsta cumplit de nelinişte.. ce-mi macină uşor sufletul.. că a mai trecut o zi, la fel ca celelalte şi tu n-ai mai venit.

am obosit să fiu acolo, undeva în urma ta, alături de tine orice ai face. purtându-ţi de grijă.. urmându-te pas cu pas, tăcută şi speriată, aşteptând să te întorci şi să mă vezi. mi-am dat seama prea târziu că am fost doar o altă umbră pierdută în mulţime, o îndepărtare în preajma ta.

am obosit să plâng tăcut,  în mine, să nu mă audă nimeni; resemnându-mă în alcool şi nopţi albe.

am obosit să lupt şi să văd că nimic din ce fac, nu valorează nici măcar o ţigară.

am obosit să zâmbesc fals, de decor, să râd isteric, să te-aştept, să joc un teatru ieftin ca ceilalţi din jurul meu să nu-mi citească golul.
am obosit să rămân în loc, în faţa unei uşi de mult închise.

plec, iubitule..

te las cu bine.

a venit toamna

a venit toamna. iar iubirea mea e precum frunzele veştejite şi purtate de vânt pe cine ştie unde.
te-am visat azi-noapte şi erai atât de real..

îţi vine să crezi că aimee a ta nu te-a putut uita niciodată?

sunt sigură că n-aveai de unde să ştii că nebuna aia care te făcea mereu să plângi, te va iubi mereu.. te va purta mereu cu ea, oriunde ar duce-o drumurile vieţii.

se fac cinci ani de când te-ai desprins din braţele mele. de când mi-ai dat drumul la mână şi m-ai lăsat să mă pierd, rătăcită, în lumea asta mare şi rece.

dar aimee a murit, dor.. într-un sfârşit. cu lacrimi în ochi îţi scriu.. oamenii şi timpul au distrus-o. a dispărut pentru totdeauna.

nu va mai fi niciodată în scrierile ei, în dorurile ei. am căutat-o speriată o vreme.. în pagini îngălbenite de timp, în nopţi reci cu pahare de vin, în părculeţ prin toamne târzii, în ochii vreunui îndrăgostit, în iubiri pierdute şi trecători grăbiţi. dar nu mai există. focul acela s-a stins. iubirea ei s-a stins ..acum trăieşte doar în amintiri.

nici tu nu mai eşti, dor. parcul acum e pustiu şi devastat de frunze, copiii au crescut mari, cutia cu amintiri e prăfuită şi goală, iar timpul ne-a îngropat pe amândoi.

...s-a aşternut toamna peste noi, peste povestea noastră.. peste sufletul meu.

going up she goes

Marea neagra are ochi albastri. La fel de reci si de adanci ca ai tai, iubire.

…Fie ca valurile marii sa-mi spele si sa-mi consoleze toate iubirile neimplinite ce mi-au macinat sufletul. Azi le voi arunca pe toate in mare. Imi voi arunca lacrimile sarate, durerile, regretele, neputintele, dorurile.. Voi da uitarii trecutul ce mi-a imbatranit si uratit sufletul. Voi da uitarii noptile nedormite si anii grei ce mi-au stins usor zambetul. Le voi da uitarii pe toate. Pentru totdeauna.