mă apropii de oglinda murdară şi schiţez un surâs stins. e toamnă pe chipul meu. poţi vedea?
pe el se citeşte răceală, oboseală, frig, însingurare, pustiu şi ploi.. multe ploi ce mi-au răvăşit chipul o dată tânăr.
mi-e sufletul numai ghimpi ascuţiţi.
a venit toamna.. şi trebuie să plec.
plec... am obosit.
am obosit să iubesc singură, să aştept lucruri ce nu vor veni niciodată. am obosit să mă hrănesc cu speranţe şi iluzii, să alerg după himere triste. am obosit să-mi imaginez că mă voi trezi într-o zi şi-mi va bate cineva la uşă, că mă voi duce să deschid plictisită, iar în prag vei fi tu, zâmbind cuminte.
am obosit să trăiesc cu sentimentul ăsta cumplit de nelinişte.. ce-mi macină uşor sufletul.. că a mai trecut o zi, la fel ca celelalte şi tu n-ai mai venit.
am obosit să fiu acolo, undeva în urma ta, alături de tine orice ai face. purtându-ţi de grijă.. urmându-te pas cu pas, tăcută şi speriată, aşteptând să te întorci şi să mă vezi. mi-am dat seama prea târziu că am fost doar o altă umbră pierdută în mulţime, o îndepărtare în preajma ta.
am obosit să plâng tăcut, în mine, să nu mă audă nimeni; resemnându-mă în alcool şi nopţi albe.
am obosit să lupt şi să văd că nimic din ce fac, nu valorează nici măcar o ţigară.
am obosit să zâmbesc fals, de decor, să râd isteric, să te-aştept, să joc un teatru ieftin ca ceilalţi din jurul meu să nu-mi citească golul.
am obosit să rămân în loc, în faţa unei uşi de mult închise.
am obosit să rămân în loc, în faţa unei uşi de mult închise.
plec, iubitule..
te las cu bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu