make things happen

5:34 a.m

am crezut atâta timp că dacă scriu despre oameni pe care i-am iubit, strigându-mi dorul meu mistuitor, îi voi putea păstra mereu aici, nemuritori.. în ciuda timpului, în ciuda tuturor lucrurilor. n-am ştiut că ei se vor pierde printre rânduri şi prin toamne târzii.. şi că într-un final vor rămâne doar umbra a celor care au fost. 

am crezut că dacă voi dormi lângă ei, dacă mă vor ţine în braţele lor şi le voi putea auzi bătăile inimii, dacă mă vor ţine de mână şi mă vor strânge la piept.. clipa aceea va rămâne suspendată în eternitate. n-am ştiut că ei vor pleca, că eu voi pleca, că toţi ne cărăm.

am crezut că dacă mai am lacrimi, înseamnă că nu i-am uitat. n-am ştiut ca ei erau de mult pierduţi în uitare.. că iubirea mea era stinsă precum stelele căzătoare ce pâlpâiesc pentru o clipă.. şi care apoi se sting.. rămânând doar strălucirea în urma lor, o iluzie.. căci ele nu mai există de mult.

am crezut că dacă voi rămâne lângă ei chiar şi atunci când mă alungă, neclintită din loc, răspunzând la răceală cu iubire, urmându-i speriată şi tăcută... ei se vor întoarce într-o zi cu privirea spre mine. n-am ştiut că oamenii care nu te iubesc, nu-ţi vor aprecia niciodată valenţele sufleteşti decât calculat, rece.. ceea ce e egal cu zero.

n-am ştiut că iubirea dintre doi oameni nu e niciodată egală.

am crezut că dacă voi purta cu mine amintirea acelei poveşti unice, neverosimile, care m-a ridicat la cer şi-apoi m-a aruncat în cel mai cumplit neant.. inima mea nu va înceta niciodată să bată. n-am ştiut că timpul ia cu el tot şi că oricât te-ai împotrivi, oricât te-ai lupta cu el, totul se va sfârşi într-o zi.

...n-am ştiut că oamenii sunt atât de trecători prin vieţile noastre.. că dispar chiar dinainte de-aţi da seama că au plecat.. definitiv din lumea ta.

If you could read my mind, you'd be in tears

cum ar putea cineva să poarte în suflet atâta timp o iubire moartă?

am aflat că n-ai existat niciodată, dor. 

ai fost doar în închipuirea mea de copil naiv, ce nu cunoştea cu adevărat viaţa, oamenii.
te-am căutat atâta timp în fiecare lucru pe care îl făceam, în fiecare ochi sţrăin, pe fiecare drum pe care am mers, fără să ştiu că tu n-ai fost niciodată.

nu mai pot să-mi amintesc frumos de tine, aşa cum ţi-am promis o dată, dor..

trecutul şi-a găsit măsura în prezent.

cinci ani.. cinci ani te-am iubit. 

amintirea ta mi-a fost culcuş şi adăpost în anii ăştia reci ce-au trecut, punând gheaţă pe inima mea. 

erai singura mea salvare, alinare..tu dădeai sens vieţii mele mediocre.

n-ai ştiut niciodată ce ai însemnat pentru mine?

pentru tine am scris pagini întregi în nopţi friguroase şi-n dimineţi cenuşii. prin tine i-am dat viaţă lui aimee. ţi-am dedicat poveşti nemuritoare. au şi plâns oameni şi-au vrut şi ei o poveste ca a lui aimee şi dor, oricât de scurtă şi neverosimilă a fost.

an după an, toamnă după toamnă, te-am purtat cu mine, mereu aici.. în cel mai ascuns loc din sufletul meu fragil. şi-n fiecare iarnă am aşteptat pe cineva ca să mă încălzească cum o făceai tu, dar n-a mai venit..

tu întruchipai vremurile de când eram copil, prima iubire, prima oara când inima mea a tresărit.

când mă simţeam singură, când toţi din jurul meu plecau, când se făcea linişte.. închideam ochii şi tu erai lângă mine, dându-mi putere..

destinul şi-a spuns cuvântul. după atâţia ani, s-a făcut lumină. 

când am aflat teribila veste, n-am putut simţi nimic. m-am surprins şi pe mine. am fost rece, de piatră, o statuie tristă. ca şi cum aş fi ştiut de-o veşnicie. la fel cum tu odinioară m-ai întâmpinat fără viaţă în faţa liceului, în ultima noastră zi.

e ultima oară când îţi scriu. 

îmi iau rămas bun, dor.

te-am lăsat să pleci definitiv din lumea mea... chiar dacă ştiu că tu plecaseşi de mult.