life is to short to wait

uneori îi aşteptăm pe unii oameni zile, luni, ani, o viaţă întreagă.. fără să ştim că ei sunt de mult pierduţi în uitare, că au devenit doar nişte străini, doar nişte chipuri şterse din mulţime. această aşteptare ne macină încetul cu încetul, ne răvăşeşte fiinţa, ne ia minţile. pentru că ne e dor. ne e dor de momente, de clipe magice, de locuri, de trăirile pe care le-am avut. uneori închidem ochii şi desprinşi de realitate, coborâm în trecut ca să retrăim dureros acele clipe. pentru că timpul înfrumuseţează lucrurile. pentru că amintirile sunt cele mai dragi comori din sufletul nostru. pentru că ele sunt ca un refugiu. 

aşteptăm.. la nesfârşit lucruri ce nu vor mai veni niciodată. neştiind că drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna, că n-o să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar.. pentru că noi ne-am schimbat. viaţa s-a schimbat.. şi niciun moment nu va mai fi la fel. unele lucruri se întâmplă doar o dată. nu pot fi repetate sau înlocuite.

maine e ziua indragostitilor. o zi in care unii oameni isi vor face declaratii false, vor rosti cuvinte mari, vor bea sampanie, isi vor darui cadouri scumpe si pompoase si vor sarbatori o iubire imaginara si declarativa. o zi in care unii vor trai iluzia si extazul unei iubiri adevarate.

eu voi fi singura, ca de obicei, inchisa in camera mea. printre gandurile si visele mele moarte.

nu m-a intristat niciodata aceasta zi, ca oricare alta. ba mai mult, mi-a dat o voluptate stranie, ca atunci cand privesti bolnavi in curtea unui spital, stiind ca tu te-ai vindecat.

intotdeauna mi-a placut sa privesc indragostiti, pe strada, in parc, in metrou. dar doar pe aceia carora li se citea pe chip dragostea cumplita ce-i acapara tot mai mult, fiorul strangerii de mana, zambetul trist si implinit.. resemnarea tacuta din privire. in aceste clipe, zambesc cu lacrimi in ochi, stiind ca mai exista si astfel de povesti.

dragostea adevarata exista.. o data la un secol. cati dintre acesti oameni si-ar da viata pentru persoana iubita? nu pentru amorul propriu, nu demonstrativ, ci tacut, resemnat, acceptandu-si soarta. cati dintre ei ar sta o viata si mai mult langa persoana iubita, daca aceasta ar fi bolnava si inutila? cati ar merge pana la capat, prin intuneric, prin durere si desertaciune? cati dintre ei si-ar sacrifica propria fericire pentru omul iubit? doar pentru ca fericirea inseamna langa acea persoana..

dragostea adevarata exista. nu are sfarsit, nu se inlocuieste. dainuie si straluceste undeva, in timp.. sunt unele povesti care se pierd, pe care timpul le ea, care dispar in negura trecutului, dar carora cerul le-a fost martor. sunt atat de rare incat devin adevarate miracole.

sweet disaster

   
 

iubirea mea pentru tine e ca vântul. nu o văd, dar o simt. oriunde m-aş duce, oriunde m-aş ascunde, oriunde aş fugi, e pretutindeni.

îţi aminteşti când mi-ai şters lacrimile şi mi-ai spus să zâmbesc?

ţi-am zâmbit pierdută, cu o voluptate stranie, cu o deznădăjduire cumplită. mândria mea a rămas mută. nu-mi mai păsa de cum mă vei vedea. totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut nimic. m-am lăsat pierdută în ochii tăi.. şi imagini din povestea noastră, mici frânturi şterse de timp, mi s-au derulat în faţă.

printre alcoolul ce-mi pulsa în vene şi consolarea unei iubiri moarte, m-a podidit un plâns sfâşietor. nici acum nu-mi dau seama de ce am plâns atâta. 

doamne, câte lacrimi am vărsat în dimineaţa aceea! nu pentru că aveam probleme cu familia, nu pentru că mi se furaseră banii! nu pentru că era un nou început de an. nu. toate acestea n-au fost decât un pretext chiar şi pentru mine însămi.

lacrimile mele izvorau din adâncurile tulburi ale fiinţei mele neconsolate, din iubirea aceasta neverosimilă şi neagră ce m-a ucis uşor uşor.

găsisem un strop de fericire chiar în lacrimi.

dacă ai cunoaşte sufletul femeilor, ai înţelege ce uragan mi-a pustiit sufletul din clipa în care m-ai lăsat pentru a fi al alteia.. şi al alteia.. toate în afară de mine. mă străduiam să fiu mai bună, să poţi să vezi dincolo de zâmbetul meu rece şi râsetele mele triste, dincolo de purtarea mea nebunească. în zadar! orice aş fi făcut, pentru tine nu eram decât un chip şters din mulţime.

am îndurat şi chinul acesta pentru o vreme. am înţeles că nu mă poţi iubi şi m-am consolat cu gândul că putem fi prieteni, că voi putea să te văd uneori, că voi putea să mă întorc în casa în care s-a consumat povestea noastră, că voi putea să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul, atât!

...nu există cuvinte pentru a reda ce s-a întâmplat. ce primejdie a complotat la rostogolirea mea în neant? la decăderea mea totală.

am tăcut mereu, m-am ascuns în spatele unei tăceri şi indiferenţe mistuitoare; mândria mea n-ar fi admis să mă descopăr, să te las să vezi cât de slabă, vulnerabilă şi fraieră sunt în faţa ta. 

te-am iubit! nu ţi-am spus niciodată, nu te mira. se citea în ochii mei. te-am iubit cu atât mai mult cu cât ştiam că nu vei fi niciodată al meu.

...mi-ai şters lacrimile şi m-ai cuprins la pieptul tău. apoi m-ai lăsat să-mi beau cafeaua amară singură. picioarele mi s-au muiat din genunchi şi am început să tremur fără să mă pot controla. zâmbeam cu lacrimi în ochi.. plângeam cu toată fiinţa. tot ce rămăsese viu în mine plângea într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi oprită. şi culmea! plânsul acesta mă elibera. ce mă durea? faptul că te aveam din nou în faţa mea sau dorul de tine? căci n-ai fost niciodată atât de departe. m-a cuprins atunci o descurajare vecină cu moartea. am înţeles că totul s-a sfârşit.

am plecat înfrântă definitiv, ştiind că din acea dimineaţă nu-ţi voi mai trece niciodată pragul. am închis uşa în urma mea, păşind pe locul în care treceam atât de fericită altădată.

am simţit cum o piatră mi s-a ridicat de pe suflet. soarele se reflecta în zăpada albă, iar aerul tare m-a trezit. era o nouă zi. prima zi din an, dintr-un an fără tine.