singură, sunt sigură că aşa mi-a fost scris

 

nu meriţi. nici măcar să scriu despre tine.
adio, dragoste. 
rămas bun, să fii fericită... cum n-am fost niciodată. îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.

if you could read my mind, you'd be in tears.

vrei să pleci. să fugi de aici. nu mai ai aer, te sufoci. 

nu mai ai răbdare ca soarele să răsară şi pe strada ta. nu mai crezi. căci nu mai eşti în stare să alungi norii. 

dacă aştepţi o minune, nu va veni niciodată. căci viaţa nu funcţionează aşa. ţi-a luat ceva timp să înţelegi. dacă stai în loc, sperând să vezi lumina, privind cum pământul se surpă sub picioarele tale, vei cădea. e o certitudine. şi nu va fi nimeni să te salveze.

interiorul tău e distrus. nu mai poate fi reparat. niciun medic din lume n-ar putea să te vindece. şi ce e mai rău e că nici nu mai vrei. ai obosit. eşti frântă.

au fost zile în care razele soarelui îţi atingeau obrajii bătuţi de ploi. vedeai o licărire în întuneric, dar te temeai să zâmbeşti. căci în fiecare bucurie de-a ta se ascundea o durere. căci de fiecare dată când săreai în sus de fericire, îţi lua cineva pământul de sub picioare.

te-ai retras într-o singurătate deplină. ai crezut că liniştea îţi va umple golurile.

cât de naivă.

nu ştiu ce a contribuit la prăbuşirea ta de-alungul anilor. ai căzut lent, dar sigur. poate oamenii.. care te-au lovit fără să ştie ce consecinţe vor avea asupra vieţii tale. poate circumstanţele şi drumurile alese. poate viaţa. dar cel mai mare duşman al tău ai fost chiar tu!

vrei să fugi. undeva departe. să te pierzi în lume. într-un loc fără amintiri. într-un loc unde toţi oamenii sunt străini, într-un loc în care să uiţi de tine.

.. dar de ce ai fugit mereu, n-ai scăpat niciodată.

the darkest nights produce the brightest stars

aseară am văzut o stea căzătoare. 

a căzut lent şi s-a stins încet.

era o noapte liniştită şi mirosea a tei.

a fost magic.

de la ele învăţăm că există lumină în întunericul deplin.

...că nimic nu e veşnic.

...că cele mai întunecate nopţi produc cele mai strălucitoare stele.

...că până şi stelele se sting, dar că poveştile sunt nemuritoare.

căci unele stele pe care le priveşti s-au consumat de mult timp. sunt moarte.. dar odată erau atât de strălucitoare, încât lumina lor încă călătoreşte prin spaţiu. ca iubirile care mor, strălucesc pentru o clipă, rămânând văpaia în urma lor, o iluzie.. căci ele nu mai există de mult.

So sick and tired

au trecut trei ani de atunci.

era o dimineaţă de martie. era însorit şi razele soarelui intrau în camera mea. nici n-am apucat bine să deschid ochii şi m-a podidit un plâns sfâşietor. m-a lovit realitatea.

era o nouă zi fără el. prima zi fără el. de parcă lumea începuse şi se sfârşise o dată cu el.

de parcă aş fi ştiut că din acea zi, singurătatea mă va lua de mână şi va fi singura mea prietenă, mulţi ani la rând.

mi s-a părut ciudat că pământul încă mai există, că soarele încă răsare, că oamenii încă trăiesc.

pentru mine se sfârşise.

o parte din mine s-a stins în acea dimineaţă tristă. şi nici măcar n-aveam idee pe ce drum întunecat o voi lua.

azi râd isteric amintindu-mi cât de proastă eram.

ce e în neregulă cu zâmbetul meu? de ce nu-l vrea pământul? am rătăcit fugind de mine, prin noapte. droguri, ţigări, alcool şi sex, uitare de sine. 

n-am mai găsit drumul înapoi. pentru că m-am pierdut pe mine. nu mai pot vedea lumina, mă orbeşte. 

n-am fost niciodată iubită. au trecut două decenii şi nimănui nu i-a păsat cu adevărat de mine.

acum simt doar scârbă şi repulsie faţă de tot. am un gust amar şi mă îngrozesc oamenii. sunt atât de urâţi sub măştile cu care defilează.

fericirea e o curvă. speranţa e o curvă. iubirea e curva supremă.

te fute şi te lasă când ţi-e lumea mai dragă.

dacă-mi va trece vreodată iubirea prin faţă, ironic, îi voi zâmbi scârbită cum a făcut şi ea, de atâtea ori.

cred că sufăr de un deficit de dopamină.