au trecut trei ani de atunci.
era o dimineaţă de martie. era însorit şi razele soarelui intrau în camera mea. nici n-am apucat bine să deschid ochii şi m-a podidit un plâns sfâşietor. m-a lovit realitatea.
era o nouă zi fără el. prima zi fără el. de parcă lumea începuse şi se sfârşise o dată cu el.
de parcă aş fi ştiut că din acea zi, singurătatea mă va lua de mână şi va fi singura mea prietenă, mulţi ani la rând.
mi s-a părut ciudat că pământul încă mai există, că soarele încă răsare, că oamenii încă trăiesc.
pentru mine se sfârşise.
o parte din mine s-a stins în acea dimineaţă tristă. şi nici măcar n-aveam idee pe ce drum întunecat o voi lua.
azi râd isteric amintindu-mi cât de proastă eram.
ce e în neregulă cu zâmbetul meu? de ce nu-l vrea pământul? am rătăcit fugind de mine, prin noapte. droguri, ţigări, alcool şi sex, uitare de sine.
n-am mai găsit drumul înapoi. pentru că m-am pierdut pe mine. nu mai pot vedea lumina, mă orbeşte.
n-am fost niciodată iubită. au trecut două decenii şi nimănui nu i-a păsat cu adevărat de mine.
acum simt doar scârbă şi repulsie faţă de tot. am un gust amar şi mă îngrozesc oamenii. sunt atât de urâţi sub măştile cu care defilează.
fericirea e o curvă. speranţa e o curvă. iubirea e curva supremă.
te fute şi te lasă când ţi-e lumea mai dragă.
dacă-mi va trece vreodată iubirea prin faţă, ironic, îi voi zâmbi scârbită cum a făcut şi ea, de atâtea ori.
cred că sufăr de un deficit de dopamină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu