vrei să pleci. să fugi de aici. nu mai ai aer, te sufoci.
nu mai ai răbdare ca soarele să răsară şi pe strada ta. nu mai crezi. căci nu mai eşti în stare să alungi norii.
dacă aştepţi o minune, nu va veni niciodată. căci viaţa nu funcţionează aşa. ţi-a luat ceva timp să înţelegi. dacă stai în loc, sperând să vezi lumina, privind cum pământul se surpă sub picioarele tale, vei cădea. e o certitudine. şi nu va fi nimeni să te salveze.
interiorul tău e distrus. nu mai poate fi reparat. niciun medic din lume n-ar putea să te vindece. şi ce e mai rău e că nici nu mai vrei. ai obosit. eşti frântă.
au fost zile în care razele soarelui îţi atingeau obrajii bătuţi de ploi. vedeai o licărire în întuneric, dar te temeai să zâmbeşti. căci în fiecare bucurie de-a ta se ascundea o durere. căci de fiecare dată când săreai în sus de fericire, îţi lua cineva pământul de sub picioare.
te-ai retras într-o singurătate deplină. ai crezut că liniştea îţi va umple golurile.
cât de naivă.
nu ştiu ce a contribuit la prăbuşirea ta de-alungul anilor. ai căzut lent, dar sigur. poate oamenii.. care te-au lovit fără să ştie ce consecinţe vor avea asupra vieţii tale. poate circumstanţele şi drumurile alese. poate viaţa. dar cel mai mare duşman al tău ai fost chiar tu!
vrei să fugi. undeva departe. să te pierzi în lume. într-un loc fără amintiri. într-un loc unde toţi oamenii sunt străini, într-un loc în care să uiţi de tine.
.. dar de ce ai fugit mereu, n-ai scăpat niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu