Iau cuvintele şi le-nec în mare.

Plouă. E toamnă, e toamna mea dragă.

Fumez o ţigară şi ascult ploaia în liniştea cumplită din jur.

Mă întreb cum am ajuns aşa, amorţită şi lipsită de vitalitate, lipsită de orice esenţă, de orice parte din mine, de ceea ce eram cândva.. încătuşată în dependenţe, în fumul în care mă înec, de la ţigara prea amară şi din cenuşa propriilor ruine.

Aud, uneori, ecouri ale unui trecut îndepărtat în care obişnuiam să trăiesc. Unde îmi este astăzi acel foc lăuntric? acea lumină neverosimilă din ochii unei copile ce nu ştia ce este viaţa, dar ştia să o trăiască. Şi putea să o cuprindă, să o simtă în fiecare detaliu, miros, loc, cântec, zâmbet.

Astăzi, mă simt ca o bătrână, rătăcind pe drumurile vieţii, ce a uitat cine a fost şi ocoleşte viaţa, însingurată şi prea bătrână pentru a-şi mai aminti şi a se mişca, prea obosită pentru a mai simţi ceva, prea plictisită pentru a-şi chema copilăria înapoi.

Mă lupt să ies la suprafaţă, să-mi depăşesc propriile limite, să renasc din propria cenuşă în care mă scufund şi mă înec şi mă complac. Mă târăsc prin ea şi zgârii pereţii zidurilor pe care le-am ridicat şi pe care nu mai pot să le dărâm. 

Urlu şi propriul ecou îmi striveşte timpanele. Şi rămâne doar ploaia din geam.

..Mă chinui să mă trezesc din această lentoare ce-mi adoarme pentru totdeauna fiinţa. Mă răzvrătesc, mă învălui în fum şi plâng o dată cu ploaia. Simt că mai am puţin şi mă trezesc, dar de fiecare dată, mă îndepărtez şi mai mult... şi viaţa îmi pare doar un vis nebulos, doar o născocire a inocenţei mele.

Open your heart, I'm coming home.

Respir aerul curat de munte şi clipa stă în loc.
Mi-e frig şi tremur o dată cu brazii din faţa mea ce parcă îmi şoptesc că a venit îngheţul.
Sunt amorţită, mă clatin şi nu mai ştiu să mă bucur.
Îmi caut soarele, dar nu-l găsesc nicăieri. Şi cerul e atât de aproape şi-mi caut stelele, dar nu-s.

Am uitat să visez.

Ceva se schimbă iremediabil în mine în fiecare loc în care merg.

În cameră mă aşteaptă el, în cea mai rece cameră din locul acesta- cu ferestre orientate spre nord, un necunoscut cu care m-am ţinut de mână pe străzi necunoscute şi prăfuite de timp, în ploaia de frunze veştejite ale toamnei, în sunetul unui clopot ce răsuna fatidic din îndepărtare; un necunoscut cu care mi-am împărţit nopţile reci şi fără vise în această pustietate din munţi în care se aude doar râul şi freamătul brazilor.

Vântul bate puternic în geamuri şi-n uşi şi-n sufletul meu.

Vine iarna.

Uneori, privesc la munţii din faţa mea şi îi văd cum cad o dată cu mine. Mă risipesc o dată cu frunzele toamnei şi-mi arunc toate lacrimile în râul din faţa casei.

Simt că mă adâncesc din ce în ce mai mult într-un somn fără sfârşit. Simt cum în fiecare clipă ceva se stinge în ochii mei şi-n zâmbetul meu crispat. Simt cum dincolo de orizont şi de munţii aceştia, mă prăbuşesc şi apun.

Şi nu e nimeni care să observe şi care să mă atingă în partea lipsită de mine.. şi să mă trezească.