Plouă. E toamnă, e toamna mea dragă.
Fumez o ţigară şi ascult ploaia în liniştea cumplită din jur.
Mă întreb cum am ajuns aşa, amorţită şi lipsită de vitalitate, lipsită de orice esenţă, de orice parte din mine, de ceea ce eram cândva.. încătuşată în dependenţe, în fumul în care mă înec, de la ţigara prea amară şi din cenuşa propriilor ruine.
Aud, uneori, ecouri ale unui trecut îndepărtat în care obişnuiam să trăiesc. Unde îmi este astăzi acel foc lăuntric? acea lumină neverosimilă din ochii unei copile ce nu ştia ce este viaţa, dar ştia să o trăiască. Şi putea să o cuprindă, să o simtă în fiecare detaliu, miros, loc, cântec, zâmbet.
Astăzi, mă simt ca o bătrână, rătăcind pe drumurile vieţii, ce a uitat cine a fost şi ocoleşte viaţa, însingurată şi prea bătrână pentru a-şi mai aminti şi a se mişca, prea obosită pentru a mai simţi ceva, prea plictisită pentru a-şi chema copilăria înapoi.
Mă lupt să ies la suprafaţă, să-mi depăşesc propriile limite, să renasc din propria cenuşă în care mă scufund şi mă înec şi mă complac. Mă târăsc prin ea şi zgârii pereţii zidurilor pe care le-am ridicat şi pe care nu mai pot să le dărâm.
Urlu şi propriul ecou îmi striveşte timpanele. Şi rămâne doar ploaia din geam.
..Mă chinui să mă trezesc din această lentoare ce-mi adoarme pentru totdeauna fiinţa. Mă răzvrătesc, mă învălui în fum şi plâng o dată cu ploaia. Simt că mai am puţin şi mă trezesc, dar de fiecare dată, mă îndepărtez şi mai mult... şi viaţa îmi pare doar un vis nebulos, doar o născocire a inocenţei mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu