Ninsoarea de adio

E o noapte magică.

S-au anunţat -30 g şi furtuni de zăpadă. 

Am deschis geamul şi viscoleşte. Totul e îngheţat şi de-un alb orbitor. Noaptea e luminată de iarnă şi miroase a frig şi-a speranţă. 

Ninge nervos,

ninge cu vise,

şi e atâta lumină în întunericul de afară.

Copacii se clatină gata să cadă, apoi se face linişte. O linişte cumplită. Apoi iar acel vuiet.

Iarna asta a venit prea repede. Parcă ieri eram în februarie...

M-am aplecat deasupra ferestrei şi-am întins mâna, iar fulgii de nea mi s-au topit pe palmă şi pe buze. E un frig cumplit, amorţeşti, uiţi să mai simţi. M-am uitat la albul din jurul meu şi mi-am amintit de tine, A. Mi-am imaginat cum apari printre fulgii de zăpadă şi cum te sărut în îngheţul de afară, oprind timpul în loc.

Şi am simţit din nou. Mi-era atât de dor să simt. Ce ciudat cum iarna trezeşte în mine sentimente de mult adormite.

Am închis geamul şi mi-am turnat un pahar de vin cu o dorinţă covârşitoare să scriu. Sunt euforică în noaptea asta.

Ce mai faci, A?

Eşti bine? 

Îţi mai aminteşti uneori de mine? Ai simţit vreodată că mă gândesc la tine? Ştiu că lucrurile astea nu se întâmplă niciodată.

Nu ţi-am mai scris de ceva timp, vechi prieten. Încep uşor uşor să te uit.

Îmi mai apari uneori în vise, dar m-am obişnuit cu realitatea asta în care tu nu mai eşti. M-am obişnuit şi mi-e bine. 

Mi-am dat seama în timp că toţi oamenii care apar în viaţa noastră, la un moment dat, vin pentru a ne învăţa lecţii. Nimic nu e întâmplător... Apoi se cară. Şi îi uităm, într-un sfârşit. Dar în noi s-a schimbat ceva pentru totdeauna. De la fiecare om luăm câte ceva şi apoi ne vedem de drumul nostru.

Închei aici, A.

Rămâi cu bine.