Cum tu rămîi la ţărmure de mare Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături Şi să mă-mbăt la mese singulare Cu umbra lui Bacovia alături.

Acum ceva timp, m-ai văzut trecând pe stradă. Şi m-ai recunoscut. Erai pe Amintirii. Ce ironic, nu? Strada Amintirii. Ce căutai pe străzile mele?

Au trecut două nopţi de când ne-am reîntâlnit, Dor. Pe Amintirii. Nici măcar nu mai ştiai unde e. Ai uitat-o. Ne-ai uitat. M-ai căutat chiar în ziua în care m-am gândit la tine.

Te aşteptam în colţul străzii, la răscruce de drum, căutându-te din priviri. Şi ai apărut din întuneric, în liniştea nopţii. Te-am văzut iar, în lumina palidă a felinarului târziu. Dar încă nu erai real. Erai doar un contur neclar. Erai doar o amintire, înceţoşată de vreme.

Am pornit spre tine, cu paşi grăbiţi, şi veneai spre mine şi am uitat să respir. Era atâta linişte între noi şi ne îndreptam unul spre altul. Era atâta linişte încât ne auzeam paşii. Încât îmi auzeam inima bătând de nebună, ecou pe toată strada. Nu ştiu câţi paşi au stat între noi, dar a părut o eternitate. Parcă toţi cei şapte ani prin care ne-am pierdut unul de altul, au stat acum între noi. 

Am stat la o ţigară. Unul lângă altul, sprijiniţi de portbagajul maşinii. Apoi la încă o ţigară. Şi încă una... Erai atât de aproape. Îţi respiram aerul. Dar erai un străin, Dor. Nu mai ştiu cine am fost, nu ne mai ştiu. Ne-am stins acum mulţi ani. Mai ştii când îţi spuneam că poate ne vom întâlni peste zece ani, doi oameni maturi, reci şi fără vise?

Ai fost atâta timp în inima mea încât ai devenit ceva abstract. Oricât aş încerca să-mi amintesc de noi copii, ţinându-ne de mână, şi plimbându-ne pe strada aia, fericiţi şi cu atâtea vise... în zadar. Am fost atâta timp plină de tine, am rememorat la nesfârşit clipele noastre, încât le-am deformat realitatea şi au dispărut. Nu le mai găsesc.

Înainte să plec, te-am luat în braţe. Doamne, cât timp aşteptasem clipa aia. Câţi ani au trecut... visând la momentul ăla în care te strâng în braţe pentru a-mi vindeca rănile. Te-am strâns în braţe, aşa cum odinioară- parcă au trecut două vieţi de atunci- m-am agăţat de tine, deznădăjduită, strigându-ţi să mă ierţi. 

Te-am luat în braţe, în tăcerea cumplită a nopţii, şi ţi-am auzit inima.

Nu ştiu cât timp am stat aşa, unul în braţele celuilalt, în mijlocul străzii, pe Strada Amintirii, ascultând cum îţi bate inima, respirând acelaşi parfum ca acum şapte ani, ascunzându-mă în braţele tale de tot ce-i mai rău din lumea asta.

Pe Dor l-am strâns în braţe. Nu mai eram eu ci Aimee. Nu mai era vară. Era iarnă, era 2010 şi stăteam pe banca acoperită de frunzele toamnei. Eram copii şi viaţa era altfel. Ne ţineam de mână şi oftam.

Când am ajuns acasă, m-am trântit în pat şi am rămas câteva minute cu privirea pierdută în gol. Încă îţi simţeam parfumul şi prezenţa. Prezenţa ta era ca cea de odinioară, nu se schimbase nimic. M-a podidit un plâns sfâşietor ce nu mai avea margini. Am plâns ore întregi fără să ştiu de ce. Nu aveam niciun motiv să plâng, nicio explicaţie logică, nici măcar nu-mi lipseai; doar plângeam. Şi lacrimile acelea îmi făceau atât de bine. Mă eliberau.

Apoi m-am oprit brusc, mi-am şters lacrimile şi am zâmbit. Nu mai exista nicio durere.