E ca atunci cand se opreste muzica. Desi credeai ca mai continua. Te cuprinde brusc o tristete nedeslusita. O nostalgie, un dor.
Ai vrea sa te mai intorci la ea macar o clipa, sa te mai mangaie pe suflet inca putin... asa cum a facut-o, asa cum te-a pierdut, ireal, nepamantesc, sa mai visezi, sa-ti mai hraneasca furia sau sa mai opreasca timpul in loc. Dar nu te mai intorci. Acum, in liniste, o savurezi mai mult decat niciodata. A ramas in tine. Pierduta. Atat de vie. Si stii ca n-o vei mai trai niciodata la fel.
Si vine toamna. O auzi. Iti sufla pe rani, iti danseaza pe tample, iti vibreaza in fiecare atom.
Ma plimb prin toamna cu tine de mana. Se scutura pomii si eu invat sa zambesc. Nu mai visez. Doar traiesc prezentul. Si toamna asta mai ciudata decat toate cele care au fost.
Uneori, cand nu mai stii de mult timp ce inseamna fericirea si ea te inunda, amortesti. Da. Amortesti. Pentru ca ti-e straina. Esti obisnuit cu melodii care se opresc brusc. Si le mai auzi doar ecoul, in toamne tarzii in care gasesti voluptate chiar in pustiu.
Ratacesc prin toamna cu tine de mana. Si invat sa o iubesc in fericirea care ma cuprinde, zi de zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu