Adio, Moş Crăciun

Anul acesta nu i-am mai scris Moşului. Îmi amintesc că anul trecut scriam în jurnal o scrisoare lui, (da, am continuat în fiecare an să-i scriu, ca atunci când eram copil, o rugăciune spre nicăieri, căci el înseamnă magia şi speranţa şi iubirea din interiorul nostru). Eram la ţară cu familia mea, se auzeau lemnele cum trosnesc în sobă, vedeam luminiţele de la casa vecină şi stăteam în pat, scriind şi visând. Toţi dormeau şi era linişte atât la propriu, cât şi în sufletul meu. Eram fericită că sunt acolo, lângă familia mea. Eram acasă. În refugiul nostru. I-am scris Moşului să ne regăsească aşa şi la anul, dar nu mi-a îndeplinit dorinţa. Niciodată. Doar atunci când eram copil. Moş Crăciun al meu, cel adevărat, nu mai e lângă mine. Cel care mi-a făcut copilăria o poveste şi m-a învăţat să cred, oricât de greu ar fi pe moment, oricât de puţine dovezi ar fi, să cred cu toată inima. Căci doar cel care are capacitatea de a crede în lucruri care nu se văd, care nu se pot atinge, are forţa imensă de a iubi. Şi de a spera, chiar şi în momentele cele mai reci. Anul trecut, la ultimul nostru Crăciun, m-a învăţat această lecţie.


Crăciun fericit! Sau Crăciun cu linişte în suflet... atunci când nu poate fi altfel.
Tuturor celor care mai ştiu să viseze. 
Tuturor celor care se simt cu sufletul plin, învăluiţi de magia acestei perioade.
Tuturor celor care au pierdut Crăciunul şi nu-l mai găsesc nicăieri decât în copilărie.
Tuturor celor care încă zâmbesc, deşi sufletul le plânge.
Tuturor celor care se simt mai singuri Crăciunul acesta pentru că e un scaun gol la masă, în locul în care o persoană dragă obişnuia cândva să stea.
Tuturor celor pe care Crăciunul nu-i face mai fericiţi, care nu-şi doresc decât să plângă.
Tuturor celor care privesc la luminiţe şi la colindători cu nostalgie.
Tuturor celor care iubesc şi speră. '
Tuturor sufletelor de copii.

Fie ca lumina şi magia Crăciunului să vă încălzească sufletul atunci când vă e frig. Şi să vă dea curajul de a regăsi bucuria de a trăi.

la raul piedra

Zilele trec fără tine. 

Am învățat să mă bucur de prezent în mijlocul furtunii. Acum, când mi-e mai greu decât niciodată, am învățat să zâmbesc lucrurilor simple, care sunt, de fapt, miracole ale vieții. Binecuvântări. Zâmbesc prezentului, așa cum e el. Nu mai fug. Ghicesc soarele de dincolo de norii negri. Nu-mi mai fac griji, nu mai visez, nu mai trăiesc din scenarii mentale. Văd frumusețea din jurul meu. Vibrez odată cu cântecul păsărilor. Mă bucur cu adevărat de zâmbetul unei ființe dragi, de aroma cafelei, de mirosul ierbii proaspăt udată de ploaie, de flori, de drumurile nestrăbătute, de poveștile oamenilor. Ocolesc umbrele în căutarea razelor de lumină. Ochii mei nu mai văd decât lucrurile demne de a fi văzute. Respir aerul curat și mă umplu de viață. Aici și acum se află toată fericirea. Chiar aici. Chiar acum. Sunt prezentă și nu mai cad pradă trecutului sau viitorului.

Trăiesc. Nu mă mai grăbesc. Nu mai exist.

Oamenii nu-mi mai par răi sau ostili, ci doar răniți. Îi iubesc pe toți și le port o compasiune sinceră, de parcă s-ar desprinde toți din ființa mea. Dintr-o singură Ființă, din lumină. 

Din Dumnezeu. 

Goodbye, 2018

Goodbye, 2018!

Anul trecut, la cumpăna dintre ani, mi-am pus o dorinţă. În fiecare an, plângând după himere, într-o singurătate deplină de aproape un deceniu, credeam că ştiu ce îmi doresc. Câteodată, e nevoie ca viaţa să îţi ofere o lecţie dură ca să te trezeşti. Mai degrabă, un pumn ca să cazi de n-o să mai ştii ce e cu tine, şi apoi, să-ţi întindă mâna, să te ridice şi să-ţi zâmbească vinovată, chiar dacă inima ta frântă nu va mai bate niciodată la fel.

Îmi amintesc că priveam la artificii, cu un pahar de şampanie în mână şi că n-aveam habar de ce va însemna pentru mine noul an care se pregătea să intre pe uşă. Îmi mai amintesc că, printre zgomot şi râsete, în telefon tatăl meu îmi striga La mulţi ani, fata lui tata! Nu ştiam atunci că va fi ultimul La mulţi ani, spus de tatăl meu. Că e ultima iarnă când îi mai aud vocea, când îl mai văd, că e ultimul revelion... pe care nu l-am petrecut lângă el (deşi în anii anteriori o făcusem). N-am dat atenţie vocilor oamenilor dragi din telefon. Mi-am continuat noaptea care s-a scurs rapid şi banal, ca oricare altă noapte. 

2018 mi-a luat o fiinţă vitală din viaţa mea. Şi ca să suport durerea, mi-a adus dragostea. Cea pe care o aşteptasem un deceniu cu inima strânsă. Cea pe care i-am cerut-o atâta amar de timp. 2018 mi-a luat lacrimile şi visele (erau impregnate adânc în lumea mea interioară), mi-a luat aşteptarea, dorurile, furtunile, minciunile prin care trăiam şi din care mă hrăneam. Şi mi-a oferit, în schimb, înţelepciune, maturizare, adevăr, linişte. Acum sunt liniştită. Nu mai ştiu să plâng, dar poate că nici să mă bucur nu mai ştiu. Parcă am căzut într-un hău adânc în care nu simt, nu sufăr, nu tresar, mi-s indiferente toate, nu le îmbrăţişez, dar nici nu le resping. Găsesc plăcere în lucrurile de zi cu zi, dar nu-mi mai tresare inima la niciun fior adus de viaţă. Cum era mai bine? Atunci sau acum? Nu ştiu. Aş vrea să ştiu.


Ceea ce voiam să scriu este că doar evenimentele care te zguduie din temelii, te schimbă cu adevărat. Te schimbă cât n-au reuşit toţi anii prin care ai trecut de când te ştii. Te transformă şi nici nu realizezi. Ţi se pare că între viaţa de atunci şi cea de acum e o prăpastie uriaşă, ca şi cum ar fi două vieţi distincte. Nu mai ştii cine ai fost şi oricât de mult ai tânji după cel de atunci, ştii că nu ai mai vrea, totuşi, să fii la fel de naiv, de necopt. 

La revedere, 2018. Te las, cu lacrimi în ochi (uite că plâng, deşi credeam că n-o mai pot face. Deşi puţin, mult prea puţin).
Ai fost cel mai sfâşietor an, dar şi cel mai mare învăţător de până acum. Mi-ai fost pierdere şi regăsire. Mi-ai fost zbucium şi resuscitare. Nu te blamez, deşi din cauza ta, mi-e frică acum de anul care vine, dar te iert şi merg mai departe.