Adio, Moş Crăciun

Anul acesta nu i-am mai scris Moşului. Îmi amintesc că anul trecut scriam în jurnal o scrisoare lui, (da, am continuat în fiecare an să-i scriu, ca atunci când eram copil, o rugăciune spre nicăieri, căci el înseamnă magia şi speranţa şi iubirea din interiorul nostru). Eram la ţară cu familia mea, se auzeau lemnele cum trosnesc în sobă, vedeam luminiţele de la casa vecină şi stăteam în pat, scriind şi visând. Toţi dormeau şi era linişte atât la propriu, cât şi în sufletul meu. Eram fericită că sunt acolo, lângă familia mea. Eram acasă. În refugiul nostru. I-am scris Moşului să ne regăsească aşa şi la anul, dar nu mi-a îndeplinit dorinţa. Niciodată. Doar atunci când eram copil. Moş Crăciun al meu, cel adevărat, nu mai e lângă mine. Cel care mi-a făcut copilăria o poveste şi m-a învăţat să cred, oricât de greu ar fi pe moment, oricât de puţine dovezi ar fi, să cred cu toată inima. Căci doar cel care are capacitatea de a crede în lucruri care nu se văd, care nu se pot atinge, are forţa imensă de a iubi. Şi de a spera, chiar şi în momentele cele mai reci. Anul trecut, la ultimul nostru Crăciun, m-a învăţat această lecţie.


Crăciun fericit! Sau Crăciun cu linişte în suflet... atunci când nu poate fi altfel.
Tuturor celor care mai ştiu să viseze. 
Tuturor celor care se simt cu sufletul plin, învăluiţi de magia acestei perioade.
Tuturor celor care au pierdut Crăciunul şi nu-l mai găsesc nicăieri decât în copilărie.
Tuturor celor care încă zâmbesc, deşi sufletul le plânge.
Tuturor celor care se simt mai singuri Crăciunul acesta pentru că e un scaun gol la masă, în locul în care o persoană dragă obişnuia cândva să stea.
Tuturor celor pe care Crăciunul nu-i face mai fericiţi, care nu-şi doresc decât să plângă.
Tuturor celor care privesc la luminiţe şi la colindători cu nostalgie.
Tuturor celor care iubesc şi speră. '
Tuturor sufletelor de copii.

Fie ca lumina şi magia Crăciunului să vă încălzească sufletul atunci când vă e frig. Şi să vă dea curajul de a regăsi bucuria de a trăi.