Razboi

A aşterne în cuvinte ce-ţi tulbură sufletul e primejdios, căci deschizi o rană pe care torni constant apă fierbinte. Dulce otravă - trebuinţă ca aerul şi ca lumina, din care guşti şi tot mai mult te-ntuneci.

                A nu vorbi cu tine despre ce te macină - prin orice formă de artă: a cuvântului rostit, şoptit sau scris, prin cântec, pictură sau orice te ajută să ţipi, e mult mai primejdios. Când sugrumi trăirile în faşă, fără să le laşi să respire, să te trăiască, să te inunde şi să te poarte, nu faci decât să alimentezi un foc care va arde în tine, fără să ştii, până când se va dezlănţui într-o nebunie implacabilă. Şi atunci vei şti că a fost mereu foc în tine.

Sentimentele de care fugi sunt cele de care nu te desprinzi, de fapt, niciodată. Ele devin spaimă. Sau muzică, pe care o cauţi deznădăjduit, cu sufletul ars. Ele devin lacrimi care curg fără să ştii de ce... Sau suferinţă mută, căreia îi e frică de plânset.

A declara război inimii tale înseamnă a te condamna la sinucidere. Nu fuga de trăiri ucide flacăra vie. O, nu! Cu cât fugi, cu atât mai mult le apropii. Cu cât te abţii să bei apă, cu atât mai mult îţi creşte setea. Indiferenţa e opusul iubirii, aceasta e uitarea, adevărată vindecare - aici şi acum - dar ea nu se poate naşte decât în sufletul celui care, luptându-se-n furtună, ceas de ceas, clipă de clipă, se predă timpului, fără să-i mai fie frică că văpaia e pe cale să se stingă şi că întrezăreşte din nou soarele.

Arde muzica în frânturi de suspine

 Înger căzut în

Rânduri goale.

E prea mult alb pe rochia murdară.

Din întuneric se face tot mai întuneric, până când te sfârşeşte bezna.

Şi uiţi de lumină. Nici n-o mai recunoşti.

Şi nici n-o mai vrei, că e prea târziu.

E prea târziu...

E prea târziu să mai fii cine credeai că erai.

Tu nu ştiai să minţi. Şi uite cum dintr-o scânteie s-a născut cea mai bună actriţă.

Arde muzica în frânturi de suspine.

Ard rândurile mele, să mă scape de tine.

Greşeala, oricât ai regreta-o, lasă urme adânci.

Furtuna nu se scrie. Furtuna se trăieşte, te inundă şi te poartă departe,

departe de cine credeai că erai.

Nicio toamnă nu-i atât de tristă cum mi-s ochii astăzi,

Lacrimilor mele le e frică să curgă,

dar uite că am obrajii uzi.

Nu-i zbucium mai adânc decât războiul pe care îl porţi cu inima frântă ce caută păcatul.

Nu-i cumplit mai amar decât conştiinţa zdrobită,

când conştiinţa era cea mai curată parte din tine.

Nu-i loc mai gol decât patul meu fără tine.

Iubirea mea, m-am pierdut şi mi-e frică.

Mi-e frică de mine.