A aşterne în cuvinte ce-ţi tulbură sufletul e primejdios,
căci deschizi o rană pe care torni constant apă fierbinte. Dulce otravă -
trebuinţă ca aerul şi ca lumina, din care guşti şi tot mai mult te-ntuneci.
A nu vorbi cu tine despre ce te
macină - prin orice formă de artă: a cuvântului rostit, şoptit sau scris, prin
cântec, pictură sau orice te ajută să ţipi, e mult mai primejdios. Când sugrumi
trăirile în faşă, fără să le laşi să respire, să te trăiască, să te inunde şi
să te poarte, nu faci decât să alimentezi un foc care va arde în tine, fără să
ştii, până când se va dezlănţui într-o nebunie implacabilă. Şi atunci vei şti
că a fost mereu foc în tine.
Sentimentele de care fugi sunt cele de care nu te
desprinzi, de fapt, niciodată. Ele devin spaimă. Sau muzică, pe care o cauţi
deznădăjduit, cu sufletul ars. Ele devin lacrimi care curg fără să ştii de
ce... Sau suferinţă mută, căreia îi e frică de plânset.
A declara război inimii tale înseamnă a te condamna la
sinucidere. Nu fuga de trăiri ucide flacăra vie. O, nu! Cu cât fugi, cu atât
mai mult le apropii. Cu cât te abţii să bei apă, cu atât mai mult îţi creşte
setea. Indiferenţa e opusul iubirii, aceasta e uitarea, adevărată vindecare -
aici şi acum - dar ea nu se poate naşte decât în sufletul celui care,
luptându-se-n furtună, ceas de ceas, clipă de clipă, se predă timpului, fără
să-i mai fie frică că văpaia e pe cale să se stingă şi că întrezăreşte din nou
soarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu