Arde muzica în frânturi de suspine

 Înger căzut în

Rânduri goale.

E prea mult alb pe rochia murdară.

Din întuneric se face tot mai întuneric, până când te sfârşeşte bezna.

Şi uiţi de lumină. Nici n-o mai recunoşti.

Şi nici n-o mai vrei, că e prea târziu.

E prea târziu...

E prea târziu să mai fii cine credeai că erai.

Tu nu ştiai să minţi. Şi uite cum dintr-o scânteie s-a născut cea mai bună actriţă.

Arde muzica în frânturi de suspine.

Ard rândurile mele, să mă scape de tine.

Greşeala, oricât ai regreta-o, lasă urme adânci.

Furtuna nu se scrie. Furtuna se trăieşte, te inundă şi te poartă departe,

departe de cine credeai că erai.

Nicio toamnă nu-i atât de tristă cum mi-s ochii astăzi,

Lacrimilor mele le e frică să curgă,

dar uite că am obrajii uzi.

Nu-i zbucium mai adânc decât războiul pe care îl porţi cu inima frântă ce caută păcatul.

Nu-i cumplit mai amar decât conştiinţa zdrobită,

când conştiinţa era cea mai curată parte din tine.

Nu-i loc mai gol decât patul meu fără tine.

Iubirea mea, m-am pierdut şi mi-e frică.

Mi-e frică de mine.