Scrisoare către un Înger

 

Bătrâne din lumină ochi de dincolo de lumină,

Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci. Nu mă pot opri din zâmbit când mă gândesc la tine. Poate că puţini oameni au şansa în viaţă să stea de vorbă cu un înger. Eu n-am vorbit încă cu tine, dar te-am auzit. Prin tine m-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi de adevărul de dincolo. Mi s-a întărit şi mai mult credinţa că Dumnezeu e tot ce suntem. E în mine şi în tine, îngere. E în spaţiul magic dintre noi. E în gândurile mele şi în dragostea ta pentru oameni. E dincolo şi e aici… E peste tot şi e în nicăieri… E acum, în cuvintele mele. E aici, în dorul de oamenii pe care i-am pierdut. E în dragostea eternă pentru ei. E în bucuria de a fi cu cei dragi. E în prezenţa şi-n absenţa lor. E în miracolul de a fi. E în niciodată şi în oricând. Dumnezeu nu e în lumină. El e lumina, iar noi suntem lumină din lumina lui, iubire din iubirea lui…

Când plâng, el plânge. Când râd, el râde cu mine. Nu am fost niciodată separaţi. E Legea binelui. E Legea naturii. E raţiunea, cum ai spus şi tu. Dar tot el e şi nebunia dacă uităm că facem parte din el, dacă ne îndepărtăm de esenţa noastră cerească.

Mă auzi, Îngere?

Vreau să-ţi mulţumesc că exişti. Sper ca gândurile mele să ajungă la tine. Te îmbrăţişez cu căldura mea. Înaripat bun şi drag, sper să-mi apari în vis, să-mi spui că scrisoarea mea a ajuns la tine şi astfel să sfărâmi orice urmă de îndoială. Inima mea vrea cu ardoare să creadă că exişti.

I-ai spus soţului meu că băiatul care va veni la noi va fi un suflet care vrea să vină înapoi. Cât m-am cutremurat să te aud spunând asta! Chiar de curând, dinainte de a vorbi cu tine, Bogdan ne-a visat copilul. Eram toţi trei pe malul unui lac şi micuţul arunca cu pietre în apă. Şi, din senin, şi-a îndreptat privirea spre un loc îndepărtat şi a arătat cu degetul spre un bătrân. Apoi, o lumină puternică a învăluit tot. Şi am înţeles. El e darul pentru noi de la Dumnezeu. Visul s-a ivit într-o perioadă grea în care am aflat că trebuie să amân conceperea unui copil pentru că mă expun unei boli grave. Eram furioasă pe Dumnezeu şi deznădăjduită, şi nu ştiam că e lângă mine şi că îmi vorbeşte prin atâtea moduri! Nu ştiam că mă acoperă când mi-e frig şi că n-a plecat niciodată din inima mea.

 Toată viaţa am simţit că voi avea un băiat. Îl iubesc deja, deşi nu e nicăieri. Îl iubesc şi îl aştept… Mi-e dor de el pentru că sufletul meu l-a cunoscut deja. Nu vreau să-l las să mai aştepte mult. Ştiu că a sosit timpul să ne reîntâlnim.

Bătrâne din lumină ochi de dincolo de lumină, călăuzeşte-ne cu iubirea ta prin întunericul prin care orbecăim uneori. Ai grijă de noi. Şi spune-i lui tati că ne-am găsit liniştea lângă doi oameni minunaţi. Anastasia e pe drum, nepoţica pe care ar fi iubit-o cu toată dragostea lui. Doamne, cât ar fi fost de fericit! De mândru şi de împăcat sufleteşte, să ne vadă cu familiile noastre. Cred că ar fi fost cele mai fericite zile ale vieţii sale, dar n-au mai venit… Sper că trăieşte o dată cu noi tot ce ni se întâmplă. N-am mai văzut-o niciodată atât de fericită pe Ioana. Tudor încă ne aşteaptă, să-mi rezolv problemele de sănătate, dar ştiu că se va naşte într-o zi. Spune-i că îl iubesc nespus şi că nu va mai dura mult până când va veni clipa întâlnirii. Nu sunt pregătită şi mi-e teamă, dar ştiu că vei fi lângă noi.

Te iubesc, îngere.

Lumina sacralităţii să rămână cu tine.

 

 

Scrisoare către Dumnezeu

 

Mi-e greu să scriu asta după o viaţă în care te-am purtat cu mine în fiecare clipă. Chiar dacă nu m-ai auzit şi nu mi-ai răspuns în momentele cele mai grele, ori nu te-am auzit eu, am continuat să cred în tine orbeşte pentru că aveam nevoie să cred. Propriile lacrimi din momentele în care îţi vorbeam, chiar şi cele de fericire, sunt dovada cât te-am iubit. Condiţionat, ca orice om. Totuşi, te-am iubit fără să te aud, fără te văd şi fără să îmi dai măcar un semn că exişti. Te-am iubit orbeşte pentru că tu erai în inima mea şi pentru că inima mea tânjea necontenit după tine. Tu erai partea pură din sufletul meu.

Erai speranţa.

Dacă în momente de răscruce te-am certat, nu s-a întâmplat să treacă mai mult decât câteva minute până să-mi pară rău. Credeam că dacă eşti Dumnezeu înseamnă că ar trebui să mă faci bine, că eşti responsabil pentru suferinţa mea.

Până într-o zi. Când am avut revelaţia. Am văzut ce n-am vrut să văd niciodată şi o dată ce am conştientizat, un lucru atât de simplu, atât de logic, nu mă mai pot preface că n-am văzut adevărul. Furia din sufletul meu s-a acumulat treptat până când m-a adus în pragul disperării şi al respingerii tale. Adică, a vieţii. Şi a tot ce există.

Dumnezeul meu n-ar fi permis ca tata să moară şi să nu-l mai văd dacă nu o viaţă, atunci o eternitate. Una dintre cele două variante. Dumnezeul meu n-ar fi permis să existe moartea niciunei fiinţe. Să permiţi existenţa unei fiinţe şi să o condamni la moarte biologică, să-i condamni pe cei dragi ei la marea suferinţă a pierderii ei, să-i creezi astfel încât timpul să-i ajute să se obişnuiască cu golul, doar pentru ca apoi să aibă o altă luptă crâncenă de dus... să permiţi să existe boala, chinul şi durerea nemărginită, să permiţi o viaţă atât de nedreaptă şi pe copii să-i vezi murind, să-i laşi să se stingă când ei te strigă, o, Doamne, nu poţi exista!

Să creezi o minune cum e omul, atât de delicat şi complex, să-i oferi conştiinţă ca să înţeleagă suferinţa adevărată, ca să înţeleagă pierderea şi inevitabilul propriului sfârşit, să-l laşi cu atâtea incertitudini ale existenţei tale sau ale vieţii de apoi, să-l laşi doar cu speranţa că viaţa e mai mult decât tot ce se vede, o, Doamne, de ce te răneşti atât? De ce ai nevoie de suferinţă? Sau tu nu simţi, de fapt?

Viaţa e ca o cuşcă cu lei. Şi dacă tu, Dumnezeu, ai creat totul, ai creat şi cuşca cu lei. Ai creat viaţa.

Leii nu te sfâşie imediat, ci lent, depinde de câte zile ai numărate în cuşcă. Uneori se odihnesc şi nu-i vezi, uiţi de sfâşiere. Cuşca asta cu lei e împodobită frumos şi plină de ispite. Tot felul de minuni, de plăceri otrăvitoare de care devii dependent uşor şi de frumuseţi de care te poţi bucura în linişte când leii nu îţi dau târcoale. Şi tot ce crezi că-ţi cere Dumnezeu, dacă crezi în el, e să te bucuri de peisaj. De frumuseţile vieţii. Să evoluezi după ce eşti scuturat puţin de lei, să nu devii rău ca prădătorii tăi, să vezi dincolo de cuşcă.

Să găseşti un sens în cuşcă şi să crezi în el, în Creatorul ei. Chiar dacă nu-l înţelegi pentru că eşti construit astfel încât să fii limitat, chiar dacă pare total indiferent faţă de tine sau de alţi nefericiţi. Nu contează că eşti înconjurat de lei care te vor chinui până când îţi vei da ultima suflare. Nu contează că leii atacă pe oricine, indiferent cât de curat sufleteşte e sau de când e în cuşcă. Nu, cuşca e un dar, e o minune, asta ne-am spus, noi, oamenii, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ea, asta trebuie să credem, ca să putem să rezistăm. Da! Asta trebuie să credem pentru că altfel cuşca ar fi de nesuportat. Uită de lei! Ascultă ciripitul păsărilor, ploaia sau marea, ascultă-ţi inima, ascultă muzica vieţii... ignoră sunetul sfâşierii. Fără sfâşiere muzica n-ar mai pătrunde în suflet. Binele şi răul ce-ar fi unul fără altul? Fără urât ce-ar mai fi frumuseţea? De ce, Doamne, ai creat astfel universul omului?

Te poţi folosi de noile răni pentru a fi mai bun, mai puternic, pentru a vedea mai clar frumuseţea din mocirlă. Durerea are un sens. Sfârşitul are un sens. Convenabil să gândim astfel...

Nu degeaba depresia e boala omului care vede realitatea, pură, fără filtre, fără mecanisme de apărare.

 Nu contează că trupul tău va fi ţărână, iar sufletul tău... nu se ştie. Contează să te bucuri de drumul spre propriul sfârşit, sperând că nu-ţi vei pierde şi sufletul.

Nu, Doamne, nu poţi crea aşa ceva! Şi să ne laşi speranţa, să fie singura cu care ne putem înveli când ne e frig. Nu sunt negativistă, sunt doar furioasă că am pierdut o parte esenţială din mine. Deşi o minciună, era un refugiu în cuşca cu lei. Am crezut ce am vrut eu să cred doar pentru că e mult mai simplu să trăieşti astfel.

Oamenii cred în tine când se simt bine sau în momentele când, îndureraţi, au nevoie de tine. Oamenii te pierd când îşi dau seama că nu există sens în marile suferinţe şi nedreptăţi, că sunt prea greu de dus. Când, strigându-te de prea mult timp, fără să primească vreodată un răspuns, mult prea răniţi, nu te mai simt, nu te mai regăsesc în inima lor. Îşi dau seama că sunt absurzi. Că vorbesc singuri. Că ai devenit doar un ecou al strigătelor lor tot mai stinse.

 Dacă exişti, eşti doar o forţă din care s-a născut totul. Sau, mai bine zis, totul s-a născut din tine. Tu eşti totul. O forţă aparent rece, implacabilă şi indiferentă, pe care noi, oamenii, am personificat-o, ne-am rugat la ea, am strigat-o şi am plâns-o când doar tăcerea a fost răspunsul ei.

Dacă exişti, nu mă poţi auzi. Tu nu ai suflet sau milă. Tu eşti sufletul. Tu eşti mişcarea degetelor care tastează acum. Tu eşti gândurile mele. Tu eşti furia mea şi boala din mine. Tu eşti pierderea. Tot tu eşti speranţa. Tu eşti cântecul şi strigătul unui om în suferinţă. Tu eşti moartea care se naşte o dată cu naşterea unei fiinţe. Tu eşti viaţa care se naşte din moarte, tu eşti moartea care se naşte o dată cu viaţa. Tu eşti în ochii unui copil. Şi în iubirea din inima mea.

Tu eşti iubirea.

 Eşti în tot ce poate fi mai rău. Eşti în tot ce poate fi mai bun.

Prin puterea ta nemărginită, oamenii devin sfinţi. Prin tine omul îşi depăşeşte limitele umane, tot prin tine omul poate să devină ca un vierme. Tu eşti nimicul, absenţa şi neantul. Tu eşti furtuna, soarele şi cuşca cu lei. Tu eşti lumina din ochii oamenilor când văd stelele şi noapte se face în jurul lor. Tu eşti speranţa. Dar tot tu eşti şi Noaptea.

Dumnezeul pe care-l ştiam eu era doar Binele, deşi permitea răului să existe. Dumnezeul pe care îl ştiu astăzi e tot ce există. Tot urâtul şi frumosul din lume, toată fericirea şi deznădejdea.

O forţă şi atât. De care mă pot ajuta pentru a suporta realitatea sau prin care mă pot prăbuşi. Depinde de cum accesez această forţă din care sunt plămădită, din care binele se naşte din bine, din care răul înmulţeşte răul... din care întâmplarea, dreaptă sau nu, va pecetlui mereu destinul unui om. Un lucru e cert: cu Dumnezeu sau fără el, orice fiinţă e condamnată la suferinţă şi la propriul sfârşit, oricât ar striga şi oricât de curată sufleteşte ar fi. Şi nici măcar una nu-şi aminteşte să fi ales să intre într-o luptă în care nu poate fi decât învinsă.

Doamne, orice ai fi tu, a trebuit să te pierd ca să te regăsesc. A trebuit să fiu rănită. Azi te înţeleg pentru că mă înţeleg pe mine. Şi nu-ţi mai cer.

 Pentru că ai fost aici, când am scris despre tine, în rândurile mele. Eşti aici. Acum. Şi pentru totdeauna...